Uitându-mă la lungul șir de scaune, înghesuite mai rău decât într-o sală subdimensionată de teatru, m-a apucat brusc mila. Să stai patru ani de zile și nici măcar coatele să nu ți le ții în voie, trebuie să fie foarte dureros. Ca să nu mai vorbim de picioare. Pe astea cum le ții? Cred că aici ar trebui apelat de urgență la niște tehnici de yoga și, neapărat, dar neapărat, să existe și niște maeștri prin sală care să aibă grijă să le explice pozițiile și să îi învețe și cum e cu respirația că, mai mult ca sigur, va fi acolo o căldură „sufletească” și o nădușeală mai ceva ca la tropice.

Din chestia asta, eu văd și un lucru bun. Statul ăsta braț la braț și cap în cap cred că îi va ajuta foarte mult la strângerea relațiilor de frăție și amiciție din sânul partidului și din alți sâni ai altor partide. Imposibil să stai așa, ca sardelele în conservă, ajungând să auzi până și gândurile vecinilor de scaun, și să nu se lege ceva. Să nu înveți ceva și să îl privești mai cu dragoste frățească și înțelegere pe cel de lângă tine pe care, deunăzi, până să ajungi să împarți spațiul tău vital cu el și el cu tine, îl mâncai de… diferite chestii pe la partid, îi puneai piedici în cariera politică, îl făceai în fel și chip și susțineai că e în felurite moduri.

Iar dacă tot se merge după principiul conservei, de aici încolo eu nu aș mai așeza pe nimeni pe grupuri – acum nici nu sunt multe – ci i-aș lăsa pe ei să facă asta cum le spune sufletul și îi duce capul. Aici, nu sunt decât două variante. Ori se face un loc în sală de mai încap încă două baterii de parlamentari, fiecare a câte 588, ori, după cel mult o săptămână, Palatul Parlamentului o să fie model universal de armonie, amorași, fluturași și cântece evlavioase.

Deci… problema cea mai mare a neamului românesc este rezolvată. Să nu se mai preocupe nimeni și nici să nu mai facă lobby pe la angajații de acolo să