Gânduri din pridvorul bisericii "Sf. Gheorghe cel Nou” din Bucureşti
Îl recunoşti dintre sute de chipuri şi icoane. Îl recunoşti după fruntea deosebit de înaltă şi senină; după bunătatea zâmbetului desenat abia perceptibil pe buze, în tuşe albe şi subţiri, ca urmele de zahăr vanilat pus pe prăjiturile bunicii - moi, aburinde, abia scoase din cuptor. Şi catolicii, şi ortodocşii, îl văd şi îi desenează chipul la fel. Îl iubesc în egală măsură şi îi ţin sărbătoarea în aceeaşi zi: 6 decembrie, alintându-l cu nume apropiate: San Nicola, Sinter Claus-Nicola, Agios Nicolaos sau, mai simplu şi mai româneşte, Sân Nicoară. E Sfântul cel mai iubit dintre toţi Sfinţii. E însăşi icoana dragostei părinteşti şi a dărniciei izvorâte din adâncul cel mai adânc al inimii. Icoana copilăriei blânde şi fără nici o grijă. Icoana bucuriei întruchipate - bucuria sărbătorilor de iarnă; bucuria naşterii lui Hristos. Sfântul Nicolae nu lasă pe nimeni niciodată la greu.
"Odaia” Sfântului Nicolae
Cu fiecare nouă iarnă, mi-e tot mai dor de Sfântul Nicolae. De câte ori trec pe lângă biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, mă opresc şi mă cutremur, amintindu-mi că doar la doi paşi de tumultul obişnuit al străzii, se află, într-un sipet de argint, chiar mâna Sfântului Nicolae. Mâna dreptăţii. Mâna cu care Cuviosul a ştiut să stingă fierbinţeala de pe fruntea celor bolnavi, aşa cum a ştiut să-l pedepsească cu sfântă mânie pe Arie, atunci când l-a pălmuit în văzul tuturor, pentru marile lui rătăciri şi eresuri.
Mă opresc şi mă revolt o clipă, neînţelegând indiferenţa oamenilor din jur, graba cu care trec pe lângă "odaia” cea românească a Sfântului Nicolae. Trec pe lângă biserică fără să o vadă, fără să o cinstească măcar cu o privire sau o închinare de gând, îndemnându-mă parcă să constat cu destulă amărăciune că ne merităm soarta, că am a
