Aceste notaţii întîrziate încearcă să descrie o experienţă. Una ireductibilă oricăror prejudecăţi. Experienţă a bucuriei pure. Relativa distanţare în timp – am văzut două reprezentaţii cu opera-balet a lui Jean-Phillipe Rameau la Opera Naţională Română din Iaşi, în 14 şi 15 noiembrie – poate fi benefică unui reportaj sui generis suportînd, fără preţiosul ambalaj bun la toate, reflexii subiective. Pentru că, şi dacă mi-aş fi propus să mă sustrag impresiilor la cald ale spectacolului montat acum şi aici de Andrei Şerban, după succesul de la Opera „Garnier“ din Paris în 2003, amprenta lor e indelebilă. Mai puţin contextul acestui moment repetitiv, trăit pînă la saturaţie, de neignorat, totuşi, pentru artistul în cetate care se obstinează să meargă „împotriva curentului“. Împovăraţi de campanii, pierdem reperele, devenim agresivi, opaci, anexe ale perisabilului în ascensiune. Campanie perpetuă cu final prefigurat, care ne desfigurează. O lume băltind „în suc propriu“, preparat de tovarăşii lămpaşului lui Ilici prin anii ’90 pentru Piaţa Universităţii înscenată de aleşii-culeşi eternizaţi la butoane, repetăm destinul înaintaşilor din trecutul recent, deşi, declarativ, nu obosim să-l sancţionăm. Desigur, numai la alţii, cei neasemenea nouă şi amicilor noştri, ocazionali sau superpuşi, bravi moralişti în dura luptă pentru supravieţuire – şi pentru un euroi în plus. Eroii amatorilor de Western s-au adaptat spontan noilor realităţi – globalizarea, nu-i aşa?, şi Estul sălbatic înconjurător. Prin contrast, cu Indiile galante sîntem purtaţi în cele patru zări şi în intimitatea fascinantă şi fastuoasă dintr-o Roză a Vînturilor unde muzica, dansul, imaginea şi cuvîntul pot îmblînzi miraculos spiritele rele. Este spaţiul inocenţei regăsite, tărîmul privilegiat naşterii poveştilor şi – cu o vorbă uitată azi – al bunătăţii, cea care, fireşte, nu „serveşte“ la nimic, precum Cenuş