Acum, că avem un nou Parlament ales, îmi fac datoria de cetăţean şi transmit un mesaj pentru oamenii de acolo. Relaţia dintre mine şi Parlament a fost pînă acum un fel de dragoste teoretică făcută praf de practică. Să vă zic de ce.
Eu ţin cu Parlamentul în teorie. Adică acolo e legitimitatea populară, acolo e dreptatea colectivă. Iar în istoria Romei (care e pasiunea mea secretă), am ţinut mereu cu Senatul împotriva lui Sylla, a lui Cezar, a lui Marc Antoniu etc. Ca să nu mai zic de mama parlamentelor, cel britanic, am citit istoria revoluţiei engleze ca pe un film cu bătăi, în care personajul colectiv bun îl beleşte în mod just pe regele rău. Deci, eu ţin cu Parlamentul. Şi fără el nu se poate.
DE ACELASI AUTOR Ponta veneţianul, Antonescu cruciatul, Băsescu constituţionalistul Dicţionar de intervenţii UE în treburile interne Moscova nu mai are răbdare cu noi. Dar cui îi pasă? Banii noştri şi rachetele evreilor Dar Parlamentul nostru mă dezamăgeşte mai mereu în practică. Şi nu mă voi referi aici la cele două suspendări ale preşedintelui Băsescu, le-am criticat pe amîndouă cînd s-au produs. Problema de fond este că instituţia demiterii unui preşedinte ales ar trebui să fie un mecanism de salvare a democraţiei: dictatorul cel rău e belit de leagănul democraţiei. Dacă faci din suspendare ceva ce ţine de jocul politic al zilei – „băi, taci din gură că ne inervezi şi te suspendăm“ –, atunci anulezi această frînă de salvgardare. Evident, într-un viitor nebulos în care un dictator real va trimite tancurile peste Parlament, voi fi acolo să apăr Parlamentul cînd va vota suspendarea. Dar să lăsăm asta, e doar cel mai spectaculos exemplu al modului în care Parlamentul nostru nu se ia pe sine în serios.
Despre altceva vreau să vorbesc: despre funcţia de control a Parlamentului. Există diverse instituţii care ar trebui să joace ca arbitri în stat. Care sînt d
