Poate vă amintiţi ce entuziasmată am fost la începuturile primului sezon al serialului HBO În derivă. Mi se părea cu atît mai reuşit cu cît era un serial scris iniţial în Israel, de Hagai Levy, care a trebuit adaptat realităţilor româneşti. Cu o distribuţie de zile mari din toate generaţiile de actori, cu scenarişti rodaţi şi cu regizori pe măsură, În derivă promitea atunci (cel puţin pentru mine, care mă entuziasmez uşor) să joace – pentru cititorul normal de literatură psy, dar şi pentru potenţialul pacient-client – rolul de divulgator, mediator, „frăgezitor“. Mi se părea, totuşi, că exista în anumite episoade o iuţire exagerată a intrigii care trenase pînă atunci, o apăsare pe conflictul epic spectaculos, pe tipicitatea cazurilor (prinţesa şi văcarul, transferul erotic tumultuos, copilul tarat şi abuzat), dar nici nu se putea altfel într-un serial secund, adaptat după original. Asumarea „la vedere“ a structurii, a schemei, urmărirea pe zile şi ore a unor cazuri-limită (o anestezistă îndrăgostită transferenţial, o gimnastă sinucigaşă, o femeie de carieră care avortează pe divan, un cowboy fără dileme), dar şi sugerarea cazuisticii de croazieră reprezenta, la începutul serialului, chiar clou-ul lui, premisa lui de „familiaritate“ şi empatie cu spectatorul. Alături, desigur, de scenariile bine scrise şi bine aclimatizate, cu suficientă oralitate de post-tranziţie, cu previzibilul de rigoare, dar şi cu cîte o surpriză (nu doar analitică) de proporţii... Viaţa fiecăruia dintre personajele acestui prim serial românesc de televiziune realizat de HBO România mi se părea un roman, iar cei care scriau-interpretau-regizau acest roman vizual cu sertare păreau că ştiu extrem de bine că tocmai din înlănţuirea de povestiri veridice al căror raisonneur e Marele Psy (interpretat de Marcel Iureş) se naşte şi Povestea. O poveste interesantă, deşi schematică (dar asta era conven