Cu nişte ani în urmă, pe vremea cînd se potcovea puricele cu cîteva tone de metal şi sărea în înaltul cerului, cînd mieii se pupau cu lupii, iar vrăbiile dormeau pe boturile pisicilor, adică ce s-o mai lungim, acum cîţiva ani, era tare bine pe aici. Economia duduia, fraierii (ca mine şi, să mă iertaţi că îndrăznesc, poate şi ca unii dintre cei care citesc acum rîndurile astea) luau franci elveţieni de la bănci şi-şi cumpărau apartamente, palatele începeau gîlceava care nu s-a terminat nici la ora asta, multinaţionalele crăpau de sănătate, nivelul de ţară creştea ca voinicul din poveste, iar plasmele, cuptoarele electrice cu autocurăţare şi gresia italienească de fiţe luau cu asalt casele românilor. Era o mare distracţie naţională. Cumpăram şi vindeam ca istericii, ploua cu prime şi bonus-uri, ningea cu concedii prin insule cu palmieri, tuna şi fulgera cu „evenimente de firmă“ făcute de nume grele şi plătite regeşte. Se năşteau festivaluri dintre cele mai uşchite, trupele care cîntau pe la zilele oraşelor se umpleau de bani, iar camioanele cu echipamente se vîjîiau, cît era ziua de lungă, pe selenarele şosele ale patriei. Erau bani „în piaţă“. Era dezgheţul mult aşteptat. Se năşteau vedete, tarabele pîrîiau sub greutatea ziarelor şi a revistelor cu poze, începeam să ne tragem de curele cu tovarăşii noştri de continent. Unii au prins cheag serios în anii ăia. Era o risipă absolut tembelă, dar existau şi locuri în care un lucru de calitate, în sfîrşit, era recunoscut şi recompensat cum se cuvine. Un meseriaş, un cetăţean care se pricepea la ceva avea şanse să cîştige foarte bine din munca lui. Evident, nu era nici pe departe vreun triumf al meritocraţiei. Dar parcă se întrezărea la orizont o licărire de speranţă. Era Luminiţa, fata aia care promitea că ne aşteaptă, palpitînd de pasiune, la capătul tunelului.

DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila a