Am străbătut Transilvania, vara trecută, în lung şi în lat. Îmi era dor, în ultima vreme, de Ardeal, unde am petrecut, de-a lungul vremii, îndeosebi la Cluj, clipe minunate. E în natura regăţeanului, cred, nevoia de a trece, din cînd în cînd, munţii şi de a uita, fie şi pentru puţin timp, de miticismul moldo-vlah. Personal, nu cunosc – printre numeroşii mei amici moldoveni, munteni ori dobrogeni – vreunul care să nu aibă cuvinte elogioase pentru lumea transilvană. Cu toţii merg periodic acolo pentru a respira aerul apusean, ceva mai ozonat, şi pentru a regăsi vechea civilizaţie românească europeană – aşezată, cumpătată, serioasă. Un singur lucru, poate, dă bătăi regăţeanului aflat, temporar, în intervalul patriarhal al Ardealului: lentoarea (proverbială) cu care se desfăşoară aici evenimentele. Noi, „sud-esticii“, sîntem năvalnici, agitaţi şi, adesea, superficiali. Ca atare, încetineala transilvăneană ni se pare suspectă. Vorba lor alunecă domol, gestica se derulează studiat, pînă şi peisajele urbane sau rurale dau impresia, frecvent, a fi încremenite într-o unică ipostază. Pentru a nu ne simţi noi înşine – regăţenii bîntuiţi de grabă ontologică – anexaţi ritmurilor somnambulice ale Transilvaniei, facem bancuri pe seama lentorii ardelenilor. Ştiţi, cu siguranţă, şi dumneavoastră, o mulţime. Într-o glumă celebră, din această categorie, se spune că pînă şi cîinii transilvani latră, apatic, o singură dată: „No, ham!“. Aş putea să ofer zeci de exemple în care am simţit, în oraşele Ardealului, că mă mişc, în postură de pieton, mai repede decît autobuzele şi tramvaiele locale. Unul însă mă obsedează compulsiv şi, de aceea, îl voi nara mai jos pe scurt.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur O dilemă (veche), RATP Doctoratul powerpoint Intrăm, la un moment dat, într-un cochet supermarket Billa (situat, care va să zică, într-o clădire tradi