Puţină istorie
Cînd l-am cunoscut mai îndeaproape pe Radu Teacă, prin intermediul mentorului nostru comun, profesorul Cezar Radu, era la începutul anilor ’90, amîndoi tinere cadre didactice (eu, o ţandără mai tînăr, eram preparator); el lucra la un proiect de catedrală ortodoxă pentru Oradea. Încă nu ieşise cu totul de sub umbrela profesorului său de atelier, Zoltan Takacs, şi lucrul acesta, ca şi influenţa lui Mario Botta sau Richard Meier (pe care, mulţi ani mai tîrziu, l-am plimbat amîndoi prin Bucureşti), se străvedeau. În afară de eleganţa şi buna proporţionare a ansamblului, erau şi lucruri teologic discutabile, precum desprinderea altarului de corpul bisericii, de care nu-l lega decît o schiţă de iconostas. Or, iconostasul nu despică spaţiul bisericii, despărţindu-l în două; dimpotrivă, îl uneşte într-o relaţie pe care Sf. Maxim Mărturisitorul a explicat-o atît de sofisticat la vremea scrierii cărţii sale Mystagogia, încît şi astăzi pare impenetrabilă: hyeration (numele de-atunci al altarului) este naos în act, în vreme ce naosul este hyeration în potenţă. Dar nu atît de impenetrabilă încît să nu înţelegem că sînt de o fiinţă, parte a aceluiaşi trup.
DE ACELASI AUTOR O sută de ani de istorie edificată Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonică Retrofuturism: un exemplu standard Apoi eu am plecat din ţară pentru cîţiva ani, la Oxford, şi, apoi, la Cincinnati (unde sînt şi acum, cînd scriu aceste rînduri) şi, cînd m-am întors, Radu crescuse mare, proiectînd o biserică de mici dimensiuni, în care toate ingredientele bune erau de găsit: ochi şi ichtios, barcă navigînd pe cer şi locaş de cult ortodox, fără îndoială. Radu reuşise, nu într-o catedrală, ci într-o capelă, să dea răspunsul său: un veştmînt nou unui program bimilenar. Pe dinăuntru, nu era nimic altceva decît un spaţiu tripartit, cu exedre, cu tot ce e de găsit în orice locaş
