Poveşti adevărate cu îngeri
Mai demult ştiam când vine iarna, după cum se opreau norii peste pădure. Cam cu două-trei zile înainte să cadă primele zăpezi, se lăsau grei, vineţii, jos de tot peste copaci. Erau aşa de grei, că se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iar când se făcea linişte-linişte, când nu se mai auzea nimic, atunci ştiam că nu mai am mult de aşteptat.
Şi, într-adevăr, nu mai era mult, căci dintr-o dată aerul parcă se înmuia şi apoi apăreau şi primii fulgi, speriaţi, timizi, uşor mânaţi de vânt dinspre poala pădurii. Aşa începea iarna atunci şi odată cu ea şi cea mai dorită perioadă a anului. Nimic nu era mai grozav pe lumea asta decât să-ţi iei bocancii, paltonul, mănuşile şi căciula şi să ieşi cu sania în ninsoare. Uliţa nu mai avea capăt, ziua nu se mai sfârşea şi zăpezile nu conteneau să acopere pământul cu o haină străvezie, pufoasă şi moale.
Buna mea îmi spunea că întotdeauna prima zăpadă cade din aripile îngerilor care-şi curăţă penele înainte de Crăciun şi că de aceea toată lumea e atât de fericită când vede primii fulgi, care sunt sfinţi. Bine, dar când ninge a doua oară, şi a treia oară, şi când ninge zile în şir fără să se oprească, şi când toate din curte şi din lume sunt acoperite şi îngropate în omăt, tot îngerii sunt de vină? am întrebat-o. Dar ţin minte că nu mi-a răspuns, şi atunci am ieşit în curtea care se micşorase într-atâta, încât era doar o cărare de la casă până la poartă, un tunel printre nămeţi.
Atunci, în ziua aceea, am descoperit "jocul de-a îngerii”. Desfăceam braţele şi depărtam picioarele şi mă aruncam pe spate, în zăpada moale. Mă ridicam apoi încet, ca să nu stric urma lăsată în omăt şi "îngerul” pufos, cu margini delicate de sidef, rămânea să străjuiască drumul. Mai făceam unul şi încă unul, până când mă săturam să mă tot trântesc în zăpadă.
Stoluri de
