Am început să îmbătrînesc atunci cînd mi-am dat seama că nu există cale de întoarcere, de căzut la pace cu mama, şi trebuie să mă trezesc zilnic la oră fixă, de dimineaţă, ca să mă duc la grădiniţă. Pe cuvînt că nu mint, că nu-mi falsific biografia. Îmi amintesc precis cum, în vreme ce păşeam repejor-apăsat cu o gentuţă de tablă în mînă, în care-mi zăngăneau nişte biscuiţi „opt la leu“, a încolţit în mine ideea că viaţa poate fi şi nasoală, lipsită de noimă. Bine, nu era nimic filozofic în mintea mea de-atunci, ci mai degrabă o primă senzaţie de – cum să-i zic? – blestemat ziua şi lumea în care m-am născut, o jale că deja le-am văzut pe toate şi că nimic nu merită să mă ridic din pat după deşteptător. Apoi, odată aprinsă scînteia care a împerecheat primii neuroni responsabili cu asta, în timp, ideea ori senzaţia s-a înrădăcinat şi s-a împînzit, cu ocazia unor diferite momente, precum:

Era duminică după-amiază şi mi-am amintit brusc de tema nefăcută la mate. Prietena mea din clasa a II-a mi s-a confesat că îl iubeşte pe unul dintr-a IV-a. Am realizat – la al nu ştiu cîtelea volum – că poveştile nemuritoare se sfîrşesc cam toate la fel. Chit că bine, dar la fel. M-am prins că luni dimineaţa e şi mai grav decît în restul dimineţilor. Mi-a murit un cîine. Am pierdut o săgeată la care muncisem vreo cîteva zile. Am spart o minge de „treijcinci“. Am priceput că n-o să pot fi „muşchetar“, nu din vina mea – eu mă pregătisem intens şi corect –, ci pentru că cei din jur nu vor accepta niciodată asta. N-am putut înţelege de nici o culoare ce fac diezul şi bemolul, cum şi de ce trebuie să-mi mişc mîna prin aer la măsura de trei pătrimi, drept urmare am luat primul 4 din viaţă la muzică.

A murit Winnetou. Iubita mea secretă chiulea prea mult de la ore. Profa de engleză care-mi aducea cu sacoşa cărţi „adevărate“ a fost detaşată altundeva. Nu m-am nimerit „la dansuri“