Boris Berezovski e pianist. Şi eu sunt îndrăgostită de el. Cu ani în urmă, la una dintre ediţiile Festivalului Enescu, am venit acasă la miezul nopţii, năucită şi tulburată. Văzusem, ascultasem tot ce se putea de la 11 dimineaţă, era una dintre rarele zile în care n-aveam trei lucruri îngrămădite la aceeaşi oră. Mă aşezasem înfotoliu, să dormitez, cred! Când a sunat prietena mea Hrisanta Marin, din Italia.
I-am povestit ce minunăţii sunt la festival şi i-am spus şi că nu mă mai duc la recitalul de la ora 12:00. Era un pianist- Boris Berezovski.
“Imediat, aşa cum eşti, în papuci şi halat treci strada (eu stau foarte aproape de Ateneul Roman) şi te duci la concert!”, mi-a comandat ea dur. Ca în transă, am alunecat în sala Ateneului şi l-am întâlnit pe Berezovski. Cântă ca un Dumnezeu.
De atunci, îl vânez pe “Mezzo” şi măcar o dată pe săptămână îl întâlnesc. El cântă şi eu topită îl ascult. Are mâinile mari că nişte lopeţi şi totuşi delicate, degetele sunt extrem de fine şi se mişcă neomeneşte, aleargă, zboară...
E confundat, sau oricum un minut se creează o confuzie pentru că are acelaşi nume cu miliardarul de ultimă oră, cel cu diamantele cât pumnul în buzunar, pe care-l cheamă tot Boris Berezovski. Concertul anunţat era plin de bucăţi muzicale foarte cunoscute – şlagăre, ca să le numesc aşa! Eram mirată. De ce? Dar după ce a cântat versiunea lui extrem de originală, am înţeles. Parcă erau piese pe care le ascultăm pentru prima oară. Se făcea dreptate. Porţiunile cântate şi de Claiderman şi de muzică uşoară erau revoltate. Şi el a cântat cu această revoltă şi cu prospeţimea lui iniţială. A fost magnific.
“Am ales cele mai bune piese pentru un public pe care-l iubesc. Nu sunt pentru prima dată în România. Aştept ca publicul să fie cucerit de ceea ce se cântă.”
Oricum Boris Berezovski deţine controlul asu
