Luni, 30 iunie, 1969, Tulcea
Îmi place acest moment: stau pe malul Dunării, e soare, lume puţină şi leneşă, aer clar şi tremurător, cer scăzut şi miros de nisip încins. Mă simt consolidat de o viguroasă singurătate. Stau drept, pe fundalul unei pieţe turceşti aburind mocnit, ca o lespede încinsă. Alături, apa murdară a fluviului. (Nimic mai deprimant decît o apă curgătoare impură…) Îmi place acest moment şi totuşi n-am răbdare să stau. Plec. Simt că prelungirea „clipei“ o anulează.
Vineri, 20 iulie, 1973, Bucureşti
Nu ştiu de ce m-am gîndit astăzi foarte mult la moarte. Către seară. Poate din cauza telefonului lui A. despre T.: îi e mai rău. Cum să pui cap la cap firescul şi scandalul dispariţiei? E teama de moarte un adevăr despre moarte? O intuiţie a absurdităţii ei indigerabile? Sau dimpotrivă, un simptom al ignoranţei cu privire la adevărata ei natură, o simplă reacţie animală dinaintea incomprehensibilului? Poţi înţelege imobilitatea „corpului neînsufleţit“. Dar cum să înţelegi risipirea nimbului de însufleţire al fiecărei vieţi, al fiecărui destin?
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Ne-liniștea sărbătorilor În mod curios, mă ajută o observaţie a lui Freud, dintr-un eseu, cred, despre război. Normal ar fi – spune el – ca insul să nu poată trăi liniştit, dacă are, clipă de clipă, conştiinţa morţii inevitabile. Prezenţa neîntreruptă a acestui gînd ar trebui să fie paralizantă, demoralizantă, destrămătoare. Or, în realitate, trăim fără această grijă cîtă vreme moartea nu apare drept iminentă. Asta ar putea fi un semn că subconştientul nostru ştie, despre moarte, ceva liniştitor. Ştie că ea nu ţine de specia definitivului, a terifiantului. Ştie că e o falsă problemă. Sau are soluţia ei.
Sîmbătă, 28 iunie, Tulcea
Orientalismul lui Oscar Wilde (Portretul lui Dorian Gray): japonezerii, di
