De câteva zile, suntem năpădiţi de ninsoare, care cade cu nemiluita de parcă, undeva, acolo sus în văzduh, s-au rupt baierele unui sac uriaş de fulgi, iar acum totul se revarsă peste lume. Senzaţiile pe care mi le trezeşte acest debut spectaculos al sezonului rece sunt – mărturisesc – din cele mai felurite. Întâi m-a încercat o bucurie izbucnită spontan în faţa peisajului alb, care îmi amintea de alte şi alte ierni fantastice trăite în copilărie. Apoi, am mijit ochii şi am privit cu îndoială stratul de omăt care s-a înverşunat să crească, să dospească de la o zi la alta. A treia stare care m-a cuprins a fost una de nemulţumire la gândul că tot ce este alb, curat şi pufos va ajunge o fleaşcă interminabilă, care va rămâne pe trotuare până la primăvară. Bine, nu doar pe trotuare, ci şi prin locuinţe, pe gresie, parchet şi covoare, unde va fi cărată lejer de încălţările murate de zoaie. Brusc, mi s-a declanşat o stare de furie şi nervi: încă o dată, avem de-a face cu o iarnă în care trotuarele şi străzile rămân pline de zăpadă şi a treia zi după Scripturi, de parcă nu au fost inventate până acum nici măturoiul, nici lopata, ca să nu vorbim de utilajele de deszăpezire. Pentru a câta oară, oare, iarna care se instalează în decembrie ne ia ca din oală, găsindu-ne mereu nepregătiţi? Şi iar, pentru a câta oară aud aceleaşi scuze, texte şi pretexte patetice din partea tuturor: drumarii – că nu sunt destui, că ninge prea mult, prea des, prea haotic; şoferii – că au crezut subtil şi graţios că iarna va mai întârzia niţel şi că va veni doar prin 20 februarie, pentru a sta zece zile doar, nefiind necesare anvelopele de iarnă; tot şoferii – că au pornit la drum pe vreme bună şi că nu pot pricepe cum totul s-a schimbat subit, lăsându-i cu maşinile neechipate în plin deşert alb; cetăţenii – că nu ies la curăţat trotuarele din cauza frigului, a gheţuşului şi pentru simplul motiv