M-a aşteptat pe trotuar o femeie frumoasă, tip de moldoveancă strălucitoare alături cu soţul ei cât bradul. Femeia m-a strâns de mână şi a început să plângă. Luminţa Jianu: ”Vrem să ne întoarcem acasă. Ne-am săturat  să muncim în Sardinia unde avem grijă de nişte case, ni se spune administratori, dar dăm şi teul pe jos. Ne-am săturat departe de acasă, vrem să muncim la noi, să avem cum aprinde câte o lumânare la cimitirul părinţilor”.  Se agăţau de încurajarea mea că va veni momentul să muncească în ţară, precum omul prăbuşindu-se într-o prăpastie care prinde cu degetele o rădăcină de copac poate salvatoare. Nu fuseseră nişte fitecine. Imediat după 1989 ea avea o fabrică de pâine în Oneşti, iar el un restaurant. Dar năruirea economiei i-a gonit la mii de kilometri să lustruiască podelele cu teul. Am privit în ochi mulţimile de români care-şi ştergeau cu dosul mânecii  şiroaiele de lacrimi pe obraz. Nu cerşeau nimic românii, nu se milogeau românii îmbrăcaţi cu haine lustruite. Ridicau pancarte multe din carton pe care îşi scriseseră doriţele: “Vrem locuri de muncă!” şi “Aduceţi-ne acasă copii!” Dintr-o curte cu gard părăginit, pe uliţa unei comune uitate de lume iese o femeie să-l întâmpine pe fiul Nicuşor. Se dă jos de pe bicicletă un fel de nălucă, un tânăr cu faţă suptă de culoarea lumânării. “Uitaţi-vă la el, are 50 de kilograme după patru ani de muncă în Italia. A venit acasă cu o brumă de bani vai de capul lor şi cred că bicicleta cântăreşte mai mult decât el. Am primit aseară telefon şi de la fii-mea care munceşte în Anglia şi m-a anunţat că vine şi ea acasă fiindcă s-a îmbolnăvit şi ca să se trateze în spitalele din străinătate ar trebui să ne vindem şi palma de pământ din spatele casei”. Faţa plânsă a României s-a năruit familia de români. Transformarea  combinatelor româneşti în  hale  cu geamuri sparte prin care croncăne corbii i-a izgonit de acasă pe flăcă