Să primeşti şi să nu dai nimic–asta se spune despre Italia. Greşit! Nu Germania sau Franţa sunt cei mai mari contributori la bugetul european, ci Roma plăteşte cel mai mult. Cel puţin măsurat la Produsul Intern Brut al ţării.

Când se negociază bugetul european la Bruxelles, Germania şi Franţa afişează un domnişorism elitist şi afirmă sus şi tare că ele contribuie cel mai mult, deci ar trebui să fixeze condiţiile. Datele economice arată că raportat la PIB din 2011, Italia e lider detaşat. Berlinul şi Parisul nu sunt nici măcar pe locul al doilea, acolo sunt Belgia şi Olanda. Roma plăteşte 0,38% din PIB şi ce primeşte pentru economia siciliană distrusă şi subvenţiile pentru măslinii din Toscana abia dacă ajunge la acest procent.

Tocmai Italia, una dintre ţările sudice acuzate de bogaţii din nord că stă degeaba şi nu face nimic şi se îndatorează şi iar nu face nimic şi stă cu mâna întinsă şi iar nu face nimic pentru banii primiţi. Tocmai Italia, ţara unde premierul a anunţat că se retrage, din lipsa sprijinului pentru programul său de austeritate. Tocmai Italia, care plăteşte dobânzi mari la titlurile sale de stat şi care a trebuit să dezmintă în repetate rânduri că ar avea nevoie de asistenţă financiară.

Sigur, scepticii pot spune că PIB-ul Italiei scade din cauza crizei şi de aceea a ajuns Roma în topul plătitorilor relativ la indicatorii economiei naţionale. Iarăşi greşit! Economia din peninsulă a scăzut doar în 2009, de atunci a avut o uşoară creştere constant. Mai mult, Italia este al treilea contributor la mecanismele europene de salvare financiară, asta în ciuda gradului său de îndatorare şi a faptului că nu a beneficiat de nici un cent din aceste fonduri.

Se vede că plafonul plăţilor la bugetul european nu se măsoară la economia ţărilor membre, ci mai degrabă după talentul de negociere al politicienilor naţionali. E cazul Marii Brit