Florina Ilis, Vieţile paralele,

Bucureşti, Cartea Românească, 2012, 688 p.

Cu puţine vorbe, Vieţile paralele e un roman realist codificat în registru fantast. Această ambivalenţă structurală ar putea fi înşelătoare. Induşi în eroare de parada conspiraţionist securistică, mulţi se vor mărgini, probabil, să vadă numai butaforia livrescă (de un comic acaparator, e adevărat).

Sub decorurile de carton însă, trebuie spus din capul locului, se află aici ziduri adevărate. Cărămida e cărămidă, cimentul e ciment. Iar concreteţea e concreteţe. După ce săptămâna trecută m-am ocupat cu precădere de artificiile formale ale Florinei Ilis, voi încerca astăzi să intru mai în adâncime, în substanţa solidă a acestei cărţi.

Către finalul Vieţilor paralele (adică la p. 459), există o notă din mai multe puncte de vedere specială. Oricât de ingenioase vor fi părând celelalte (toate celelalte) însemnări de subsol (cu semnatari, am văzut, dintre cei mai diferiţi), aceasta le întrece cu mult, şi stilistic, şi compoziţional. E vorba despre o invocaţie tânguitoare către o muză imprecisă:

„Uf, doamne, muză! Ce greu mi-e să intru în rolul unui asemenea personaj! Să-mi trag pe mine o piele alunecoasă de şarpe, să am o privire saşie şi să mă apropii lent şi calculat de biata victimă, ca pentru a măsura mai bine gradul crescător al terorii la care o supun. Să mă lipesc de nefericit şi să mă încolăcesc în jurul lui, până-şi pierde aproape răsuflarea de groază, să-i susur în ureche hipnotic şi lasciv promisiuni de bucurii nemaivăzute şi prin limba despicată să-i picur direct în ureche un venin pur, o esenţă de otrăvuri combinate. Cu o primă picătură bine dozată de venin, să-i adorm conştiinţa şi să-i strecor idei pe care să-l determin să creadă că-i aparţin. Să-şi piardă orice putere de voinţă şi să facă exact ceea ce-i cer, ca un mieluşel cuminte. Să-l pun să umb