Primul tabu este cel legat de posibilitatea de a face operă barocă în România. Din motive diverse – fie că nu s-a sperat în succesul ei, fie că nu s-a simţit nimeni în stare să o facă –, la noi în ţară nu s-a montat pînă acum o operă barocă la această scară. Tandemul reprezentat de managerul operei ieşene Beatrice Rancea şi de regizorul Andrei Şerban a demonstrat cu premiera Indiile galante de Rameau că opera barocă poate fi chiar un succes şi încă unul de anvergură.

Al doilea tabu este cel legat de imobilismul ansamblurilor noastre de operă şi balet. Acel fatalism conform căruia la noi nu se poate face nimic altceva decît fac muzicienii de obicei, adică, în acest caz, operă şi balet din epoca romantică. Cine a văzut Indiile galante ştie că, atunci cînd muzicienii sînt conduşi de o mînă fermă, de o personalitate care are o idee foarte clară de transmis publicului prin intermediul celor aflaţi pe scenă – şi pe lîngă scenă, în cazul nostru –, lucrul e mai mult decît posibil. Şi lista ar putea continua în acelaşi spirit. Se ridică acum o singură întrebare. Odată lăsată în repertoriu această producţie, fără Andrei Şerban prezent în culise, în sală şi pe scenă, va mai avea ea aceeaşi pregnanţă, va rămîne la fel de convingătoare?

Indiile galante este o operă-balet scrisă în urmă cu trei secole, care reuşeşte să te atragă în mrejele ei şi să-ţi dea senzaţia că timpul poate fi suspendat. O clară dominantă a componentei vizuale este sugerată de nenumăratele costume care se succed în înveşmîntarea corului, baletului şi, evident, a soliştilor. Rafinamentul conceptului iniţial de la Opera Garnier din Paris, din 2003 (respectiv scenografia semnată de Marina Drăghici), este păstrat în adaptarea costumelor realizate la Iaşi (adaptarea scenografiei este semnată de Carmencita Brojboiu).

La prima vedere, ai senzaţia că un astfel de spectacol es