14e al 15-lea roman al lui Jean Echenoz, şi totodată ultimul. Nu e premiat, nu e un roman mare: are 125 de pagini, pagini mici, scris mare. Nu oricui i se publică în volum o astfel de novelă. 14 face parte din ciclul deschis cu Ravel, în 2006. Scriitorul premiat cu Goncourt în 1999 trece, pe la începutul anilor 2000, de la ficţiuni pseudo-realiste, cu eroi luaţi din romane poliţiste, de spionaj etc, la altceva, scriind însă la fel.

După două decenii de exerciţii ficţionale în care tehnicile ironiei se rafinează, păstrînd însă acelaşi nivel de eleganţă - Echenoz este şi rămîne mereu un scriitor parizian (chiar dacă născut în Midi) - ceea ce se schimbă e tematica. Echenoz asistă, de-a lungul anilor 70-80, la procesul de americanizare a societăţii şi imaginarului cultural francez. Un proces pe care literatura lui reuşeşte să-l naturalizeze foarte bine. Toată această operă, pe care criticii francezi o socotesc ba postmodernă, ba ludică, ba loufoque, ba pastişă, ba opera unui moralist discret al timpurilor noastre - ceea ce JE este - se opreşte cumva atunci, în 1999, cu romanul tradus în româneşte la editura Art cu titlul Eu plec (trad. Radu Toma). Şi-a plecat un pic.

Începe o perioadă de căutări, pe măsură ce autorul nostru nu mai e tînăr şi pe măsură ce editura Minuit devine un brand literar mai degrabă conservator (aici publicaseră totuşi Beckett, Robbe- Grillet, Gilles Deleuze, faţă de William Marx sau Pierre Bayard acum).

Poate că o schimbare importantă e dată mai întîi de profilul personajelor din noile ficţiuni: un pianist, apoi chiar Maurice Ravel (într-o superbă “bioficţiune” despre care s-a scris şi la noi, Victor Eskenasy). În primul rînd, personajele devin nu doar “reale” - dar aici toate fotografiile sînt mişcate - ci ditai istorice. Abordarea e tot ironică, tot light, în aceeaşi cheie minimalistă cu care autorul ne-a obişnuit. Dar acum E