A fost cel mai bun profesor pe care l-am avut. Superlativul relativ derivă, firește, și din personalitatea mea, din concepția pe care am avut-o și încă o mai am despre ce înseamnă să fii profesor, respectiv ce înseamnă să predai.
A sosit de la București cu avionul la fiecare sfîrșit de lună și ne-a ținut patru cursuri la rînd, ca să poată rămîne acasă în luna ce avea să vină. Cum se apropia de final, devenea alb ca varul, obosit, abătut chiar – era încă de pe atunci un om bătrîn, așa cum avem de multe ori senzația că pedagogii adevărați s-au născut cumva bătrîni, de la Socrate la Makarenko și de la Noica la George Steiner. Dar niciodată, nici măcar pentru un minut, nu am simțit că și-a pierdut interesul față de materia pe care ne-a predat-o, așa cum nu și-a pierdut nici interesul față de noi, studenții de la Litere din Cluj, cărora le-a fost dat să învețe în anul de grație 1992.
Disciplina pe care ne-a predat-o a fost estetica. Dar „a preda“ e o sintagmă foarte glacială dacă mă gîndesc la ce a făcut el de fapt. Ne-a luat, ne-a rupt de-a dreptul și ne-a dus cu el peste țări și mări, pe tărîmul filozofiei, al literaturii comparate, al picturii și al sculpturii și, desigur, al muzicii. Tînărul care am fost pe-atunci, un tînăr curios și inhibat, care a ieșit din școală ca starul de maghiară și română al promoției sale și a rămas perplex întîlnindu-se cu colegi care l-au citit deja pe Nietzsche sau pe Schopenhauer, tînărul care s-a așteptat ca la Litere să învețe numai ce-i place și care a fost decepționat să asiste la materii care nu l-au interesat în nici un fel, ei bine, acest tînăr a dat peste o experiență nemaipomenită. „A dat“, zic, pentru că un timp n-am fost în stare să cred că asta se întîmplă cu mine.
Bătrînul stătea în spatele catedrei cu un pix în mînă și cu un carnețel în față. Avea un graseism nearistocratic și aristo
