Cine mai crede în basmul bătrânilor fără copii, care primesc în dar o fetiţă pogorâtă parcă din troienele iernii? O scriitoare canadiană, Eowey Ivey, a rescris povestea într-un roman minunat, "Copila de zăpadă", ce se cuvine citit iarna, când cad fulgi mari sau se aşterne cuvertura de nea argintie acoperă lumea, ori mai curând în atmosfera sărbătorilor, când mirosul înţepător de brad şi cel îmbietor al cozonacilor umplu casa.

Mabel şi Jack nu sunt bătrâni, dar timpul când sperau că vor avea un copil a trecut şi ei s-au retras în Alaska, înfruntând sălbăticia şi frigul unui ţinut prea puţin primitor, după ani de aşteptare tăcută. Iubirea şi căsătoria nu i-au putut apăra de suferinţă şi dezamăgire, mai ales că, în anii '20, rânduiala unei familii însemna în primul rând copii şi bunăstare, doar astfel viaţa căpăta un sens.

Disperarea se insinuează treptat în viaţa celor doi: munca dură care trebuie să le asigure supravieţuirea îl epuizează pe Jack, iar pe Mabel o macină sentimentul vinovăţiei pentru pierderea copilului abia născut, de aici vine şi o tentativă ratată de sinucidere. Însă ea şi-a păstrat în suflet un soi de credinţă magică în mister, ce poate să se dezvăluie brusc într-o mişcare a naturii: un fâlfâit de aripi, licărul luminii sau mirosul de brad.

Soţii încep să se înstrăineze unul de celălalt, dar totul în viaţa lor se schimbă la căderea primei zăpezi: se bucură copilăreşte, fac un om de zăpadă, cizelat şi înveştmântat ca să ia înfăţişarea unei fetiţe cu păr bălai, cu fular şi mănuşi. Dar făptura de nea dispare şi cu ea şi fularul şi mănuşile, dar zăresc o fetiţă blondă care le poarte, întâi departe, apoi tot mai aproape de coliba lor, însoţită de o vulpe.

Mult timp doar ei doi o văd, mereu căutând să afle misterul unei asemenea apariţii. Când însă fata intră în colibă, când se obişnuieşte cu ei, misterul sporeşte pe măsura bucurie