De sărbători. N-a fost și nu va fi niciodată o băutură de duzină. Trebuie gustat și savurat în tihnă. Iar sărbătorile de iarnă sunt un prilej numai bun.

Nu am fost niciodată un băutor pasionat de whisky, însă am privit întotdeauna această băutură cu o oarecare venerație. Întâi de toate pentru că în copilăria mea era o băutură rară, pe care părinții o țineau ascunsă într-un dulap “pentru ocazii” sau “pentru obligații” sau, din contră, la vedere, în vitrina din sufragerie, alături de alte trofee de sticlă sau porțelan adunate de la nuntă încoace.

Când am gustat prima oară un whisky, cred că era Ballantines, am avut parte de un soi de epifanie. Înainte de toate pentru că făceam un lucru interzis la cei 14 ani și acest moment a fost punctul culminant al unui plan ticluit cu multă grijă alături de fratele meu un pic mai mare. Apoi pentru că “tăria” aceea avea o poveste în ea, distilată într-un buchet de arome de pe o altă lume, care poposiseră în gura mea după o călătorie de ani de zile.

De atunci, m-am gândit la whisky ca la o băutură serioasă, pentru oameni serioși și destoinici. Nu l-am asociat niciodată cu excesul, cu petrecerile studențești, cu dansul sau cu muzica dată tare. În naivitatea mea, cultivată cu timpul, whiskyul a rămas o licoare pe care o gusti încet dintr-un pahar masiv în timpul unei conversații sau atunci când te lași purtat de gânduri la sfârșitul unei zile agitate.

Am aflat mai târziu că pasionații de whisky știu, de regulă, foarte bine care sunt tipurile lor preferate de whisly și care nu. Ei știu exact ce “blend” preferă să bea (un distilat din orz sau/ și alte cereale, care pot proveni din distilerii diferite), la fel de bine cum știu și când bei un vatted malt (o combinație de whisky-uri din malț de orz produse în distilerii diferite) sau un single malt (un tip de whisky produs într-o singură distilerie, numai din ma