Întotdeauna spectacolele Monei Marian/Mona Chirilă (unul dintre cei mai prestigioşi şi mai originali regizori români de după 1990) m-au făcut să mă gîndesc că rădăcina creativităţii sale este, în fond, una poetică. O poetă care foloseşte scena ca să împărtăşească tulburătoare, extrordinare viziuni. Ultimele luni, însă, nu i-au mai îngăduit prezenţa în teatru. Mona s-a repliat la spaţiul incomparabil mai îngust al tastaturii. Spectacolelor ei i-au luat locul scrisorile către prieteni. Pe unele dintre ele (adresate Ancăi şi lui Mihai Măniuţiu, lui Liviu Maliţa şi mie) mi le-a încredinţat spre publicare (în locul unei proiectate convorbiri pe care timpul n-a mai făcut-o posibilă). Rămînînd, ca de fiecare dată, în culise, Mona a ales, în locul iubitei scene de scîndură, fragila scenă de hîrtie, fără a pierde, însă, nimic din forţa ştiută a creativităţii sale. (Sanda Cordoş) 25 iunie 2012 Draga mea Sanda, Mulţumesc din suflet pentru frumosul tău mesaj, mi-a adus multă caldură. Încerc să-mi revin pentru că, într-un fel, realitatea asta e foarte nouă pentru mine... mai ales ca are o „muzică“ stranie, insolită. E mai degrabă o forţă de răsucire interioară care pare a aduce haos, dar, mai profund, e calmă şi tăcută ca în străfundurile abia visate ale oceanului dinlăuntrul fiinţei mele. Sanda, draga mea, aş vrea să scriem un interviu, de ce nu. Cred că asta m-ar ajuta să fac un pas în spatele meu şi asta mi-ar aduce o schimbare de perspective... Altfel rămîn doar o femeie-gladiator foarte rănită. Cu mult drag te îmbrăţişez, Mona 5 septembrie Dragul meu Liviu, N-am mai ajuns la Bucureşti. Sînt multe de spus, diagnosticul a rămas cu precauţii de scleroză multiplă secundar progresivă şi sindrom SLA. Sînt un caz neobişnuit. [...] Obosesc foarte repede şi a început să se mărească timpul de zăcut în pat. Patul, laitmotivul tuturor spectacolelor mele, patul de suferinţă,