CTP e doar o particulă a unei brize etice care ne adie peste creiere cu fiecare alegeri. Algoritmul arată cam aşa:
Pentru majoritatea românilor, moralitatea celor pe care îi aleg nu contează. Poporul român are ţâţâna morală blocată, nu-şi iese, Doamne fereşte, din ea.
Cum a fost votat un plagiator de 4 milioane şi ceva de români?
Păi, tot aşa cum un individ care a lovit golăneşte un copil, pentru că nu-i convenea ce zisese, a fost votat de 5 milioane şi ceva de români. (sursa)
Ideea e seducătoare: nu avem din ce alege pentru că sînt corupţi, pentru că sîntem mai buni. Variaţiune: îi alegem pentru că noi înşine sîntem varză, pentru că sînt ca noi. CTP nu e original aici, e o voce a unei mase de consumatori media. Or, consumatorii, se ştie, sînt culmea eticii. Mai mult, etica rezistă doar ca o formă de strîmbat din nas în timpul consumului. Iar noi avem se pare mereu probleme de consum cu acest show ultracomercial electoral. Dar e doar un show, exact ca producţiile alea unde ţi se cere să plăteşti ca să votezi prin SMS.
Deruta lui CTP pe care o bănuiesc de onestitate, de naivitate adolescentină de-a dreptul, ţine de fapt de statutul concetăţenilor despre care vorbeşte. Ce mai înţelegem prin “cetăţean”?, asta e întrebarea.
Plagiator, lovitor de copii sau autostipendiator cu casa din Mihaileanu, pînă la urmă mesajul e altul pe care ni-l tot repetăm cu furie morală: ni se transmite că tipii ăştia sînt puternici, nu că sînt corupţi. Adevărul e ca sînt cam tembeli, anemici, lipsiţi de putere reală, dispuşi la matrapazlîcuri de nivel mic. Astea nu intra în judecaţi etice care sa ne eleveze, să ne pună intr-o situatie reala de ripostă. Sînt pur şi simplu glume. Un plagiat evident merită dispreţ, nu revoltă. Dispreţul e fluidul care ne lipeşte de fotolii.
Ficţiunea e mai amplă. De exemplu, e împămîntenită ideea că România e un SRL unde t
