În anteriorul meu articol, Conţina şi tarotul (II), fusese vorba despre măsluitori şi masle. Or, întrebarea ce se pune este dacă sînt, oare, maslele acestor ipochimeni, ale acestor carte parlanti, dacă vreţi, nişte, şi ele, simpli coloranţi: mărci „fixonomice“ superficiale, pigmenţi ai ochilor, ai părului, ai pielii (ca în cartomanţia suburbană), iar nu nişte caracteristici ale cutărui caracter (în sens şi hipocrato-galenic, şi moral): structuri de adîncime, principii cosmice şi arhetipuri à la Jung. Răspunsul nu e chiar la îndemînă… Sîntem, de altfel, în plin bal mascat: identitatea e chiar masca; deghizamentul, quiproquo-ul, metamorfoza – de rigoare; cromatica – versicoloră. Întrucît îi corespunde, însă, – după ce-şi dezbracă „polinezul“ – „dama de verde“ propriei sale masle? E realmente, ea, o pică – în descrierea, fie şi ulterioară, a unui Denis de Rougemont (v. în Les Mythes de l’Amour, Paris, 1967, pp. 281-283)? Oricum, nu în măsura în care-i corespunde Miţa Baston culorii următoare. Ea e, în linii mari, de „roşu“: o „inimă“, o cupă): „vulnerabilă“, „străpunsă de o pică“ (în timp ce „pica“ e mai „detaşată“), cu unele predispoziţii „masochiste“ (între acestea, gelozia-i însăşi), ca şi un „gust al morţii în doi“ (în... 2 + 1, căci cuplul e, aici, triunghi eroric, ca mai peste tot la Caragiale): „am să vă omor eu, eu! pe Didina, pe tine şi pe mine“, ş.a.m.d. Nu fără, totuşi, două-trei caracteristici („exclusivism“ şi „imprudenţă“, – dar şi prudenţă tactică şi calcul: „Ah, l-aş lăsa pe Mangafaua pentru tine, dar nu pot; trebuie mai întîi să-mi fac o carieră...“) ale celuilalt „roşu“: „de tobă“, de caro. (Deschid, aici, o paranteză, avînd a spune că volte-face-ul ăsta, „demisia“ şi înţelepţirea „apilpisitei“ ploieştence sînt explicabile nu numai printr-un renghi sau vre-un „capriţ“ auctorial, – dar, mai cu seamă, prin condiţia însăşi a lumii ei, ce es