Diana Adamek, Vasco da Gama navighează, ed. a 2-a,

Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2012.

După Dulcea poveste a tristului elefant (Cartea Românească, 2011), o carte care a stârnit o oarece vâlvă în rândul criticilor, situându-se în unele topuri ale anului 2011 şi primind premiul Filialei USR –Cluj, Diana Adamek a simţit nevoia de a repune în circulaţie primul său roman, Vasco da Gama navighează. Este puţin ciudat să compari şi să citeşti romanul de debut al unui scriitor prin al doilea, pe care l-ai citit primul. Dar, în condiţiile unei pieţe de carte defectuoase, să admitem şi această formulă a reeditării, care recuperează, la distanţă de câţiva ani, cărţi publicate iniţial la edituri fără difuzare. Este poate şi un bun prilej pentru o iluzie optică privilegiată: să priveşti/citeşti trecutul ca pe un viitor şi viitorul ca pe ceva trecut, totuşi, amalgamate, indistincte. Mircea Martin, care scrie pe coperta a patra a reeditării de la Tracus Arte, probează încă o dată acest decalaj sau inversiune de receptare critică: primul roman, neluat în seamă la momentul apariţiei, citit „pe fugă”, neînţeles, a devenit semnificativ, interesant, valoros după apariţia celei de a doua cărţi, ca printr-o contaminare. Întâmplarea (editorială) face casă bună cu însuşi spiritul în care au fost scrise ambele romane: prin împletirea vocilor din trecut şi viitor, prin comunicarea fantomatică dintre lumi, timpuri, prin chemări, fluxuri şi refluxuri dintr-o lume într-alta, din lumea adevărată spre lumea de hârtie, din lumi de demult spre lumi de acum, toate, în fond, inconsistente, dar toate, pătimaşe…

Cei care vor citi şi acest prim-al doilea roman vor constata că romanele seamănă destul de mult şi comunică, tematic şi stilistic, de parcă ar alcătui piesele unui puzzle – sau poate e vorba de primele două volume ale unei trilogii?, căci senzaţia mea este că autoare