„ARD a dus cea mai cumplită campanie de mistificare a adevărului din ţară, de manipulare a opiniei publice“, declara, într-un memorabil acte manqué, Vasile Blaga, copreşedintele Alianţei România Dreaptă, destabilizat de şocul rezultatelor de la alegerile parlamentare: un strivitor şi de puţini scontat 60%-16,5%. Afirmaţia sa, care voia să spună în fapt contrariul, ridică vălul mistificării de pe strategia propriei formaţiuni. În ultimul deceniu, PDL a servit drept cobai pentru cîteva experimente politice culminînd cu aşa-numitul „proiect Băsescu“. Eşecul patetic al acestui proiect, confirmat de victoria fără drept de apel a USL, are explicaţii multiple şi ele nu pot fi reduse, cu nici un chip, la politicile de austeritate ale guvernului/guvernelor Băsescu-Boc. Fără a intra în detalii, mă limitez la a spune că, mai ales după realegerea sa din 2009, Traian Băsescu nu a mai fost un preşedinte al tuturor românilor, ci – cel mult – al susţinătorilor săi. Şi mai grav: a arătat că se află în război cu cei care nu l-au ales. Schimbarea peste noapte a Partidului Democrat din partid socialist în partid popular, cu altoiul smuls dintr-un PNL care a rezistat, eroic, unei fuziuni letale, a reprezentat, la vremea ei, nu doar o expresie a cameleonismului propriu acestui partid (de stînga într-o Europă socialistă, apoi de dreapta într-o Europă popular-conservatoare), ci şi una a aservirii complete, cvasimilitare, în faţa unui lider providenţial impetuos şi abil. Băsescu a fost legitimat însă – în 2004 – deopotrivă de voinţa populară şi de contextul geopolitic. În ultimii ani, prăbuşirea popularităţii sale a fost dramatică, transformîndu-l pe cel mai iubit lider politic român din prima jumătate a anilor 2000 în cel mai detestat. Mizînd, pesemne, pe miracolele susţinerii internaţionale din partea marilor puteri aliate, PDL-ul, ascuns sub fardul dubios al ARD, s-a bazat la aceste