Cultura românească este poate o cultură mică, dar cu adâncimi care ţâşnesc la suprafaţă imediat ce apare ocazia, adică prin sufletul şi înzestrarea unui artist. Este şi o cultură europeană care, dacă a absorbit raza vreunei culturi precum cea franceză sau germană, a întors-o uneori, mai puternică sau mai diferită, în spaţiul universal al limbajului estetic.

Temperamentul artistic al Cristinei Ţurlea* se înrădăcinează în aceste origini şi o primă mărturie, imediat observabilă, o dau versurile minunate, clipe alese ale poeziei româneşti, pe care le-a ales drept comentariu al lucrărilor sale. Apoi, o a doua mărturie, o regăsim în dialogurile subtile pe care pictura sa le stabileşte nu doar cu ideea interioară pe care ea o întrupează, desigur, ci şi cu anumite ramuri puternice, dacă putem spune aşa, ale istoriei picturii româneşti. Fiindcă ni se pare interesant, din punctul de vedere al rostului vorbitorului întrucâtva mai avizat, să punctăm nu numai înţelesul şi resorturile vibrante, emoţionante, ale câte unei opere individuale ci şi să arătăm, pe cât ne stă în putinţă, cum în ele circulă seva vie a unor înfăptuiri anterioare.... Şi, din pictura interbelică - cea care a pus jaloanele definitive ale unei arte româneşti neprovinciale, valoroase în sine, care a stabilit culmi de profesionalism - sursa cea mai apropiată cu care poietica Cristinei Ţurlea are nu doar afinităţi, ci şi continuităţi este, credem, pictura lui Ţuculescu. Prin acesta, artista recuperează şi replămădeşte şi sugestiile unui curent european care, în mod enigmatic, a exercitat o puternică atracţie asupra artiştilor români, expresionismul. Patosul culorilor tari (fauvismul folosea tot culorile puternice dar cu detaşare estetică, în timp ce expresionismul le încărca de înţeles, culorile deveneau mult mai explicit vehicul pentru un mesaj sufletesc), tuşa energică, uneori zbuciumată care, c