Față-n față cu Sufletul în trenul vieții, iată tema povestirii dramatice într-un act, care n-ar depăși o oră de spectacol, durată echivalentă celei a unui duet cameral – cum spune Valentin Nicolau – sau a unei ședințe de psihoterapie – cum spun eu, referindu-mă, în cheie jungiană, la utilizarea vindecătoare a procesului creației artistice și a întîlnirii cu personaje care-și revendică – „sîcîitor“ – dreptul la existență. Extrem de interesantă pare, după cum mărturisește Valentin Nicolau, negocierea cu nălucile lui, nu întotdeauna atît de docile încît să-și asume rolul atribuit, printr-un program dramatic, de către acela pe care l-am considera, de drept, creatorul lor. De fapt, personajele își revendică o anumită identitate pe care autorul se vede constrîns să o respecte. Exact lucrul acesta se întîmplă în duetul – pe voci egale, cel puțin conform inten­ției sesizabile la începutul piesei – care vibrează intens în ființa mea emoțională, din momentul în care am auzit cum una dintre cele două voci își schimbă la un moment dat registrul, devine oarhevoce, cîntînd din depărtări o partitură scrisă nu pentru un anume interpret, ci pentru un întreg cor: al umanității. Astfel, personajul numit în piesă Călător 2 este, de fapt, vocea arhaică a Călătorului 1, fantasma vie a propriului său Suflet, regăsit „întîmplător“. Să mă prezint, deci...Călător 1 este un personaj egotist, neinteresat de nimic și de nimeni altcineva în afara lui însuși, un individ ce respinge cu obstinație orice tentativă de a se apropia de „incognoscibil“ (vecinul său de compartiment). Nu va face, prin urmare, decît să se pună în scenă, să se arate exaltat în fața unor obiecte minore, devalorizate și devalorizante, în fața unor plăceri perverse, aducătoare de satisfac­ții superficiale, și în fața măștii pe care o poartă cu mîndrie: aceea a unui personaj de un cinism halucinant. De exemplu, după ce î