Recunoscut pentru caracterul său foarte bine organizat, Gheorghe Grigurcu publică, în mai mult de o mie de pagini, integrala operei sale poetice, Nimic n-ar trebui să cadă, I, II. Cu ani în urmă, când abia ne cunoscusem, îmi mărturisea, surprinzându-mă, că şi-ar fi dorit să nu fi fost scriitor, ci contemplator. Motivul era filosofic şi religios. Poziţia sa existenţială se apropia de filosofia stoică târzie (Epictet, Seneca, Marcus Aurelius), care ridica particularul senzitiv la o raţiune universală, pentru că în toate, se spunea, se manifestă logosul. Universaliile sunt imprimate în întreaga fiinţare, ca un cod suprafenomenal. Individualul este înşelător, neavând decât rolul de a confirma imuabilităţi cosmice. În domeniul etic, stoicii susţineau necesitatea cunoaşterii, proprie firii omeneşti, dar respingeau manifestarea pasională, contrară virtuţii şi înţelepciunii. Recomandau desprinderea de conjunctural, apatia şi identificarea omului cu o ordine morală universală. Alt motiv al dorinţei de contemplativitate, pe care mi l-a confiat, era un scrupul moral (creştin), socotind că în patima scrisului există şi idolatrie, iar calitatea de autor alimentează vanitatea.

Această aspiraţie spre o stare spirituală se regăseşte, de fapt, în maniera hieratică a poeziei sale. Lirica sa a rămas constantă, de-a lungul timpului. Regula poetului este să nu schimbe tiparul, aşa cum se întâmplă în domeniul sacrului, în care, din afară, totul pare invariabil, pe când în interior (în liturghia milenară, de exemplu) totul este nou, se trăieşte de fiecare dată, fiindcă timpul liturgic, extras din cel astronomic, este în esenţa lui un viu dialog cu inefabilul. Consecvenţa scriitorului poate fi asociată imaginii carului, în cultura veche indiană, în care cele patru roţi, simbolizând energiile haotice ale omului, sunt ordonate de existenţa jugului care, prin constrângere, dă direcţie. G