Motto:

„Dragostea-mpăratului

Şade-n dricul satului”

Să ne oprim puţin la dric, cu varianta drig, cuvânt vechi, deopotrivă cu uricul, din care de altfel se trage. Sensul cel mai vechi indică locul de origine, vatra unei aşezări, punctul ei central de provenienţă şi întemeiere.

Ghicitoarea pusă drept motto (din colecţia lui Artur Gorovei) identifică „dricul satului” cu biserica, cu incinta sacră în jurul căreia se formează comunitatea, se structurează (alcătuieşte) şi se justifică în ultimă instanţă. Nu mai departe decât data trecută am văzut, într-un citat de carte veche, sinonimia facere – alcătuire şi am arătat că verbul al doilea provine din alhs = templu şi taujan = a face.

Să ne întoarcem însă la dric, a cărui principală accepţie, astăzi, e carul mortuar, care ne duce cu gândul la locul de veci, unde ne-am făcut şi ne vom face veacul. În trecut, însă, atestat în folclor şi la autorii vechi, ne întâmpină înţelesul de origine : „Ai, Gruiţă, dragul meu,/ tu îi bate marginile,/ eu oi bate dricurile”. La Miron Costin cuvântul are acelaşi sens: mijlocul unui loc sau lucru, partea lui centrală: „Şi au sfârşit mânăstirea mare în dricul oraşului Ieşilor”. Şi: „Oraşul Râmul în dricul Italiei iaste”.

Într-o însemnare din 1697 putem citi întrebarea: „Cine uricaş (moştenitor, urmaş, n.n.) va fi în dealul lăcuinţei tale?”. A pune ceva în dricul satului era un lucru de cinste. De obicei, biserica se ridica pe un loc înalt, pe un dâmb (din latinescul domus) sau pe o coastă lină de deal.

Regional, prin ţara Haţegului, dric înseamnă suprafaţă de teren arabil, la fel cu uricul, iar – şi aceasta e dovada cea mai concludentă – diminutivul driculeţ înseamnă (sensul al doilea) moşie mică, adică are exact înţelesul principal al cuvântului uric, moşia dată cu titlu veşnic şi bucurându-se de imunitate. Altfel spus, uricul şi dricul m