Publicat exact acum un an, apoi iute răsplătit cu toate premiile relevante, volumul de debut al lui Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, n-a avut parte, paradoxal, de o receptare spectaculoasă, iar dezbaterea publică asupra condiţionărilor criticii literare autohtone sub comunism, pe care cartea ar fi putut-o stîrni, s-a lăsat aşteptată. Deşi alimentată de cu totul alte motivaţii, această stare de lucruri seamănă întrucîtva cu momentul 1967 – subtil radiografiat de Goldiş –, cînd tinerii critici şaizecişti obţinuseră deja dispensa ideologică a autonomiei estetice, drept urmare, devenea inutil să continue dezbaterile teoretice. Odată lămurit cadrul, trebuia trecut la fapte. Strategia de-atunci a devenit acum simplă inerţie. Odată legitimată perspectiva, se aşteaptă următorul debut.
Regret, însă „talentul“ mediului nostru cultural de a trece poate prea repede peste anumite subiecte stringente n-are cum alimenta decît un discurs dezamăgit. Şi cum nici o dezamăgire nu-i întreagă fără măcar o fărîmă de patetism, aş spune că, dincolo de orice argumente furnizate de istoria/teoria literară, această carte merită o atenţie sporită, întrucît spune povestea solidarităţii intelectual-umane din primele două decenii ale socialismului real, solidaritate imposibil de coagulat după 1989. Subversiuni, gratuităţi, negocieriMarea întrebare la care Goldiş răspunde pe larg este următoarea: cît de concrete pot deveni abstracţiunile într-un regim totalitar? Străbătînd la pas firul istoriei pentru a recompune întreaga atmosferă socio-ideologico-culturală din publicistica epocii, autorul decelează cîteva momente esenţiale prin care tripla criză a criticii autohtone de după 1948 – a obiectului (indexarea operelor fundamentale), ainstituţiei (structura oligarhică de partid era infailibilă) şi amodalităţii de manifestare (criti
