Corina Sabău, Dragostea, chiar ea,
Bucureşti, Editura Polirom,
2012, 200 pag.
Când vine vorba despre iubire, scriitorii contemporani se întrec în aprecieri şi controverse. Pentru unii, tema e răsuflată şi nu poate trece dincolo de convenţ ie; alţii, mai temperaţi, recunosc provocarea, şi în- ţeleg că o poveste de dragoste trebuie să fie mereu parte a intenţionalităţii.
Straniu sau nu, lucrurile se petrec la fel pentru muzicieni: examenul maturităţii stă într-o compoziţe lentă, „de dragoste”. În romanul actual, iubirea, de cele mai multe ori, nu are prim-planul. Din teama alunecării în literatura glossy, de divertisment, sau pentru că e riscant să ajungi într-o zonă în care ce a fost de spus e ştiut de toată lumea. Astăzi, în cultura anglo-saxonă, de pildă, iubirea e reinvestită doar în proiectarea unor tabuuri, alteori excese: fie în literatura gay, fie în neogoticul consacrat de cinematografie. Cert e că scriitorii români cu priză la publicul occidental au înţeles că e mai simplu să reconfigureze mitul iubirii în producţii cu specific autohton. Au cam dispărut, de dragul poveştii, inhibiţiile din supralicitările modernismului şi stridenţele ludice ale postmoderniştilor. Nostalgia o mai aveau şaizeciştii. Printre cei mai ambiţioşi, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu şi D.R. Popescu. Însă romanele lor postrevoluţionare au tăcut din cauze ştiute: ignoraţi tot mai mult de critică şi pierzîndu-şi publicul, ei s-au găsit izolaţi în tratatele de istorie literară. Nu insist.
În actualitate, Gabriela Adameş teanu revigora în Provizorat posibilităţile conceptului prins în păienjenişul istoriei şi politicii. Ori, din alt punct de vedere, Marta Petreu înfăţişa în Acasă, pe Câmpia Armaghedonului arhitectura morbideţ ii din iubire. Nu întâmplător cele două cărţi sunt parte din canonul postdecembrist. Corina Sabău debuta acum trei ani cu B
