De cîteva luni, Teatrul LUNI de la Green Hours e „ocupat“ de propriii artiști, care joacă acolo aproape în regim clandestin, boicotînd administrația barului, subcontractată de Voicu Rădescu unei firme cu care e în conflict deschis – de aici, și scrisoarea de protest lansată la început de decembrie de actorii, regizorii, muzicienii… a căror activitate e legată de Green. Ultimul (dar și primul) bastion al unei forme de libertate artistică născută din absența clasicei (în teatrul românesc) presiuni a succesului, Green Hours riscă să sucombe în fața unor obscure interese financiare, în fața cărora singura apărare e solidaritatea opiniei publice. E o formă de „eșec“ potențial pe care nici măcar Cristi Popescu nu avea cum s-o anticipeze – scriind despre conceptul de eșec în teatrul independent al anilor 1990-2000 sau făcînd istoria, de entuziasm și întîmplare, a originilor Teatrului LUNI – la 23 de ani de la liberalizarea (potențială) a spectacolului în România.
Surplus de oameni sau surplus de idei e versiunea publicată a tezei de doctorat a regizorului Theodor-Cristian Popescu, el însuși, la mijlocul anilor ’90, unul dintre „pionierii“ teatrului independent românesc (ca fondator al Companiei 777). (Auto)analiza propriilor întreprinderi pe acest teren alunecos, cu cele patru spectacole coproduse între 1996 și 2000 (moment în care regizorul părăsește România pentru aproape un deceniu), e de altfel una dintre părțile cele mai interesante ale cărții, de vreme ce pune față-n față intenții inițiale și revizuiri ulterioare, elaborînd asupra experienței concrete a colaborării cu artiști (angajați sau freelanceri) și teatre publice, ca și a reacției criticii.
Theodor-Cristian Popescu abordează nașterea teatrului independent (pe care îl definește ca atare printr-o grilă a trăsăturilor organizațiilor producătoare: să se fi autofondat, fără intervenția
