Zăpada năprasnică sub care mă aflu de câteva zile a amuţit zgomotele şi a aşternut o linişte atotbiruitoare. Din coşurile caselor iese fum şi, dacă aş ignora contextul general, aş spune că am nimerit într-un univers idilic. E o vreme care te îndeamnă la leneveală şi meditaţie.

Privirile îmi cad pe-un raft de bibliotecă unde se află câteva romane poliţiste de autori scandinavi. În ultimii ani, nordicii au fost autorii unora din cele mai populare cărţi de enigmistică detectivă – în mare parte datorită succesului colosal al trilogiei lui Stieg Larsson, Millenium. N-am să scriu însă despre literatura poliţistă scandinavă. În schimb, încerc să-mi reamintesc câteva chestiuni de natură teoretică legate şi de cartea Metafizica detectivului Marlowe.

Marea problemă a tuturor autorilor hard-boiled – şi a lui Chandler, în particular, – a fost să găsească limbajul potrivit pentru a transmite unui număr cât mai mare de oameni adevărurile ştiute doar de cei puţini. Tensiunea dintre elitismul creaţiei şi nivelul cultural inferior al destinatarului s-a diminuat, pe de o parte, prin simplificarea limbajului, pe de alta, prin intensificarea comunicării. Instinctiv, autorii hard-boiled au împrumutat strategiile de seducţie ale epocii, alcătuind un halo expresiv în care se putea recunoaşte oricare din beneficiarii modelului cultural dominant.

Această strategie nu diferea de dramele observate la începutul secolului al nouăsprezecelea, când, în spaţiul romanului şi povestirii senzaţionaliste, se petrecea adeseori fenomenul „amestecul dintre investigaţia poliţistă şi detecţie” (Worthington, 2005: 143). Nu trebuie să ne mire că lecturile recente îi aşază în acelaşi plan pe „văzătorii de stafii, detectivi şi spiritualişti” (Smajic, 2010). În anii 1930, termenii erau uşor modificaţi, dar neadecvarea continua să reprezinte un factor inhibitor. Scriitorul era prins în ca