O amploare ambiţioasă intră în noima acestei expoziţii, în acolada ei larg deschisă, pentru a cuprinde patru decenii de experienţe şi de ipostaze picturale: acelea tocmai unde s-a jucat destinul creativităţii româneşti, printre ameninţări funeste dar şi printre răspunsuri splendid vitale, crescînd din fibra unui geniu inalienabil, din înzestrarea fundamentală pe care Henri Focillon o evoca neted, deloc parcimonios, cînd ne caracteriza drept „un pays de peintres”.

Ţară de pictori, România a rămas şi în vîltoarea constrîngerilor ideologice, a presiunilor ce încercau să desprindă creaţia de sinele ei profund. A produce probele unei atare fidelităţi, pornind de la orizontul primelor ofensive ce primejduiau exerciţiul liber şi onoarea meseriei de pictor, la nivelul anilor ’49-’50, – a operà în continuare, pînă în 1989-1990, o secţiune prin durata vie a creaţiei româneşti, iată căutarea ce susţinea acest proiect. Era de ghicit, am empatizat instantaneu cu ideea Ruxandrei Garofeanu de a întreprinde o asemenea expoziţie. Multe luni înainte de a examina pe calculator, împreună, mii de imagini interesînd alegerea, distanţa între Bucureşti şi Paris ne-a impus ore bune de conciliabul telefonic, în jurul unor prealabile chestiuni spinoase, care nu se lăsau escamotate.

Dacă proiectul se cerea larg croit, pe măsura unei mize culturale ce nu îngăduia reducţii meschine, asta însemna, de la început, curajul unei extensii cantitative, o anume încrezătoare saturaţie a spaţiului, în pofida habitudinilor muzeografice obligînd la rarefierea simezei. Nu din vreun capriciu de sorginte anticară am urcat, aşadar, tablouri pe cîte patru rînduri, aidoma acelora de pe ziduri baroce de Schatzkammer, menite a tezauriza princiar curiozităţi disparate. Răsfăţ vertical sau modestă aplecare spre sol, în unele compartimente ale alcătuirii noastre, îşi declinau utilitatea dincolo de cochete l