Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră s-au simţit sufocaţi de-a dreptul în ultimele săptămâni, dar eu, cu siguranţă, aşa m-am simţit. Bannere la tot pasul, afişe pe toţi stâlpii şi pereţii, emisiuni peste emisiuni, transmisiuni în direct (senzaţionale cu şi despre popor), plimbări cu Rolls-ul şi concerte „fără număr”, promisiuni pe bandă rulantă şi ceartă ca la uşa cortului – cam aşa aş rezuma eu ultimele câteva săptămâni. Dacă exagerez, sunteţi liberi să mă contraziceţi.

Locuind în Târgu Jiu, „centrul Universului” în ultima lună şi jumătate, am fost nevoită să iau parte, zilnic, la circul ieftin pe care l-au oferit unii sau alţii. Să ascult melodii patriotice izvorâte din boxele unor maşini îmbrăcate cu feţele diverşilor candidaţi, să ascult huiduieli atunci când simpatizanţii celor două găşti majoritare se mai „ciocneau” pe stradă, ori să fiu agasată cu fulare agăţate cu de-a sila de gâtul meu pe stradă.

Cea mai jenantă campanie de până acum! Cel puţin aşa o văd eu. Cum să declari că târgujienii sunt atât de săraci, încât o familie trăieşte două zile cu un pachet de biscuiţi dăruit din bunătatea sufletului lui DD senzaţional? Cum să spui că Târgu Jiul este „capitala culturală a lumii”? Atunci ce sunt Parisul, Roma sau alte „orăşele” de care am mai auzit unii dintre noi? Şi, mai ales, cum să profiţi de durerea unor oameni care îşi conduc copiii pe ultimul drum, pentru a mai câştiga două amărâte de voturi?

Până aici au ajuns stimabilii candidaţi. Fie lupta a fost una extrem de strânsă (şi nu este cazul, dacă luăm în calcul rezultatele alegerilor), fie ciolanul e atât de mare încât se merită să mai uităm două, trei valori morale, doar să ajungem pe-un scaun tapiţat de la Parlament.

Aş avea atât de multe lucruri de spus şi de criticat referitor la mocirla prin care, cu sau fără voia noastră, am fost târâţi, dar nu este nici cazul, nici momentul.