Mircea Tomuş, Pentru un alt Caragiale,

Editura Academiei Române,

Bucureşti, 2012, 431 pag.

Interesul manifestat sagace de Mircea Tomuş în raport cu opera părintelui Situaţiunii este vizibil, cel puţin editorial, cu decade bune în urmă. Acum, strategia interpretativă are în vedere aducerea la zi a exerciţiului de critică a criticii, urmată de o analiză extinsă a unei multitudini de fragmente caragialeşti apte să relanseze discuţia asupra unei figuri a spiritului creator, frecvent clivată în sectoare demonstrative de dragul obţinerii unui efect. Ambiţia totalizantă a criticului e vădită – pe de o parte, el reia, meticulos, pasajele „canonizate“ pentru a efectua o relectură ce-şi permite intervenţia contrapunctică în cadrul unei replici dintr-o piesă (atât de intens e apetitul pentru marcarea vreunei infranuanţe), iar, pe de alta, gândeşte, pas cu pas, învăluitor, un ethos al controversatului scriitor. Procedura solicită amploare spaţială şi, din plin, apetenţa pentru categoria aproapelui, cum ar spune Paul Cornea, or ambele condiţii sunt satisfăcute de volumul pe care-l avem în faţă. Mitul vârstei de aur a învins, înţelegem din pledoarie, fermentaţia presupusă de revoluţie, aşa cum poate rezulta din inflamata 1907. Din primăvară până-n toamnă. Dar nu numai în respectiva scriere ricanantul şi maliţiosul Nenea Iancu a indicat soluţia ieşirii dintr-un evident declin: aluzii şi trimiteri la rezolvări belicoase identificăm şi în piesele de teatru, preponderent în Conul Leonida faţă cu reacţiunea, şi în câteva Momente. A învins, aşadar, aspiraţia spre aşezarea textuală, ştiut fiind că gramatica şi retorica erau unicele discipline al căror ucenic se recunoaşte cel care se caracteriza prin expresia „sunt vechi“. Un aliat al ipotezei este de găsit, spre pildă, în Gilbert Durand, care indica aspectul rolului crescând al retoricii în dialectica imagina