Oricâte iluzii despre democraţia internă a literaturii ne-am face, este evident că orice capodoperă se transformă, mai devreme sau mai târziu, într-o instituţie autoritară – mistică, aproape – care generează sentimente contradictorii. Pe de o parte, provoacă, excită, incită, fascinează, stimulând apropieri admirative; pe de altă parte, irită, intimidează, înspăimântă, inhibă, alimentând frustrări şi ostilităţi secrete. Pendularea confuză între impulsul centripet şi centrifug de raportare la capodopere nutreşte dintotdeauna mecanica repetatelor poziţionări şi repoziţionări ale posterităţii faţă de aceste superlative produse ale spiritului. Sub specia creativităţii, ele reiterează, de cele mai multe ori, destinul paradoxal al femelelor din acea specie de feline blestemată să-şi ucidă puii mângâindu- i cu tandreţe: nasc imitaţii pe care le zdrobesc apoi cu nepăsătoarea cruzime a inimitabilităţii lor. Există, însă, şi excepţii de la regulă.

O scrisoare pierdută – capodopera indiscutabilă a teatrului caragialian şi a dramaturgiei româneşti all time – funcţionează de peste un secol în mentalul comunitar şi cultural autohton cu atributele menţionate mai sus, astfel încât gestul lui Eugen Şerbănescu de a da la iveală o continuare a comediei jucate în premieră în urmă cu 128 de ani poate surprinde prin cutezanţă. Nu neapărat şi prin insolit, pentru că nu reprezintă prima tentativă de acest gen. Un remarcabil exeget al lui Caragiale, Alexandru George, convins că destinul lui Caţavencu, Trahanache, Tipătescu, Zoe, Pristanda şi ceilalţi nu se încheie odată cu ultima replică scrisă de nenea Iancu, a „colaborat” cu autorul, adăugând textului piesei încă un act, al V-lea. Încercarea a rămas doar un pitoresc detaliu de istorie literară, neavând, practic, nici un ecou, la fel cum s-a întâmplat şi cu „pamfletul anti-oligarhic” Titircă, Inimă- Bună (Palavre şi adulter la domeniil