Zilele acestea s-a întîmplat ceva ce în lumea şahului se petrece rar. De fapt, s-a mai petrecut o singură dată.

Ştiţi cine este cel mai tare şahist din lume? E un norvegian de 22 de ani, pe numele lui neaoş @magnuscarlsen. În ultimii ani a ras cam tot ce se cheamă trofeu de anvergură - cu excepţia celui de campion mondial, cu care mai degrabă n-a mai vrut să se complice. În treacăt fie spus, Carlsen a fost şi prin România, unde a cîştigat două ediţii ale turneelor de la Mediaş, în 2010 şi 2011.

Ce îmi place la Carlsen e insistenţa pe care o pune pe joaca din jocul de şah. În cel mai recent interviu al său (dacă n-aveţi, creaţi-vă vă rog un cont gratuit ca să citiţi, merită) explica de ce ia o decizie sau alta privind cariera sa şahistă: pentru că e (sau, dupa caz, pentru că nu e) „fun”. Da, fun, adică distractiv, antrenant, provocator, de rîs. De exemplu: de ce nu a mai vrut să se antreneze cu Kasparov. Pentru că nu mai era „fun”, chestia devenise prea serioasă.

Pe de altă parte, Carlsen este ceea ce aş numi primul jucător post-computer din istoria ce va să fie. Poate că ştiţi că unii spun că şahul moare din cauza remizelor. Computerele calculează tot, rece, şi dau invariabil cea mai bună mutare - din păcate, şi pentru alb, şi pentru negru. Carlsen nu neagă forţa computerelor, ba chiar recunoaşte că şi-o ia de la ele. Numai că el spune că nu vrea să joace cu computerul, el vrea să joace cu oamenii. Şi spre deosebire de ceilalţi şahişti de vîrf, el nu vrea să joace ca un computer, ci ca un om. Adică, dacă alţii tind permanent să joace mutările computerului, el vrea să joace mutări omeneşti. De aceea, în partidele lui Carlsen e un pattern. Din deschidere, el iese de obicei mai prost decît adversarii care au asimilat cît au putut de mult softul de specialitate. Numai că după 20, 30 de mutări ale unei partide încep să apară momentele de decizie, stra