Despre tristeţea de a nu avea adversari şi emoţii

O perfidă concidenţă a făcut ca duminică şi luni să vedem două meciuri între primele echipe din campionatele Angliei şi României. Nu sînt dispus să fac vreo comparaţie firoscoasă. United şi City - fără sa fie un meci mare - a fost totuşi pasionant, cu un 2-0 la pauză pentru Rooney (două goluri), ca pînă în minutul 90 să se facă de 2-2 şi în prelungiri Van Persie să prindă un şut peste zid, din acelea obişnuit numite fenomenale, stabilind un 3-2 la care Sir Alex, cît o fi el deja statuie de bronz, s-a bucurat ca un copil în curtea şcolii; îmi permit să-i imput - cu toată timiditatea impusă de respect - că nu prea îl obsedează o revanşă la acel 1-6 cu City care, pe mine, unul, continuă să mă doară, ca o bomboană pe o măsea netratată la dentist. Accept să mi se spună că nu e treaba mea şi e cazul să tac din gură; dar Sir Alex nu foloseşte asemenea plesneli în public.

Steaua cu Astra a fost întru totul plicticos şi ne-am ambalat degeaba. Steaua, la ora actuală de iarnă, nu are adversar în România. Nu am ajuns, am fi ridicoli, să ne plîngem de ceea ce e clar în campionatul intern în loc de ceea ce e profund obscur şi obscen. Un puişor de conflict - e o abundenţă de puişori, fie de guturai, fie de ofsaid - s-a conturat abia după meci, între patron şi antrenor, însă, ca de obicei la noi, nu a fost nici un conflict, a fost o glumă. Reghe s-a alintat şi patronul l-a alinat că acel 1-5 cu Stuttgart a fost un accident dintr-o tactică greşită, că-i va cumpăra orice jucător şi jucărie doreşte pentru ca Steaua să continue a-i năuci şi a-i nenoroci pe toţi adversarii, aşa încît nimeni să nu mai deschidă gura împotriva echipei. Asta m-a năucit, cu atît mai mult cu cît am fost aici, în Gazetă, printre primii care, de mult, în toamnă, am lăudat jocul Stelei, sub conducerea lui Reghe şi Neubert. Cum adică să nu mai deschi