Emil Brumaru – Opere III. Cerşetorul de cafea,
prefaţă de Livius Ciocârlie,
Iaşi, Editura Polirom, 2012, 638 p.
Este vorba de Emil Brumaru, în a cărui fiinţă fragilă sălăşluiesc, fratern ca doi siamezi (sic!), poetul şi epistolograful, cel care alcătuieşte poeme şi cel care le desface şi le reconstruieş te apoi, pentru prieteni, într-o foarte specială proză subiectivă.
Volumul al III-lea al ediţiei de Opere de la Polirom, intitulat Cerşetorul de cafea, adună corespondenţ a poetului cu prietenii scriitori: în ordine, Lucian Raicu, Leonid Dimov, Şerban Foarţă, Radu Petrescu, Alex. Ştefănescu, Ilie Constantin şi Florin Mugur. Titlul este împrumutat de la un mai vechi volum, datând din 2004, care conţinea numai scrisorile către Lucian Raicu, volum ce împrumuta, la rândul lui, titlul rubricii pe care Emil Brumaru o ţine în România literară, începând din 1992.
Cum tot ce se repetă se poate psihanaliza, am putea deduce, din insistenţa asupra acestui titlu – ediţia este una de autor –, pe lângă pasiunea pentru orientala licoare, şi una pentru taclalele şi comuniunea ce se leagă în jurul acesteia. Latura confesivă a poeziei lui Brumaru a fost demult semnalată de critică; volumul de faţă ne obligă, însă, să o extindem asupra personalităţii literare a lui Brumaru, care, şi ca „eseist” şi „jurnalist”, dar mai ales ca impenitent corespondent, este un irepresibil mărturisitor. Unul discret şi intermitent, defel preocupat să-şi proiecteze sinele în arenă, dar nu mai puţin tenace în a-şi comunica gândurile şi emoţiile.
De relevanţa critică a volumului Opere III. Cerşetorul de cafea s-a ocupat deja, cu sagacitatea şi precizia cunoscută, Cosmin Ciotloş, în cronica dedicată cărţii în România literară, nr. 45/ 2012. Mă voi opri, aşadar, doar asupra aspectelor de istorie literară pe care le ridică ediţia corespondenţei acestui poet, în