ACCENT

Nu mă refer - si o spun din capul locului - la kitsch-ul politic. Pentru că ăsta a fost si va fi întotdeauna. Vă spun, totusi, ceva, doar pentru amuzament, dacă ăsta-i cuvîntul. Am văzut la tv un individ care voia să intre în Parlament, avînd drept slogan electoral următoarea „asertiune“: „Alegeti-mă pe mine, că eu voi fura mai putin ca ei!“. Ca si cum, dacă furi mai putin nu se cheamă că esti tot hot. Nici să rîzi nu-ti vine. Propun, însă, să rămînem la kitsch-ul pur si simplu. Kitsch-ul ca kitsch. Ei bine, nu cităm, pentru asta, vreun dictionar. Spun, ca din popor, ce spun tăranii despre asta. Ei spun, de pildă (dar nu folosesc acest concept de origine germană), că kitsch e tot ce vrea să fie autentic, dar nu e. Nici pe departe. Adică prostul să pară destept „fetita“ întregului sat să pară virgină, măgarul să fie cal de rasă. Ati văzut probabil, prin piete si tîrguri, tablouri de mărimi absolut impresionante, cam unu pe doi, cu rate de plastic pe un lac de sticlă, pe care vrea să le împuste un vînător (chiar îmbrăcat în vînător, cu hainele lui verzi), un vînător care se ascunde cu pusca după niste tufe albastre - verzui. Ei bine, ăsta e tipul de kitsch „autentic“. Nu mai continui. Cred că ati înteles. Partea proastă, si nu de azi, de ieri, e că kitsch-ul lăsat liber printre noi, cei normali, nu e îngrădit de nici o lege, de nici o estetică de pe lume. Cei din jur, „normalii“, zic: lasă-l, bă, cîstigă si el un ban. Si, culmea, se găsesc si destui cumpărători. Asta înseamnă că fenomenul, de cînd o fi, s-a lătit, a devenit popular. Bine, bre, să ne fi pierdut, noi românii, simtul lucrurilor curate, al cămăsilor de in sau borangic, al frumosului costumelor populare, al catrintelor vărgate, al mirosului curat de iasomie care se pune seara sub perne? N-as crede! Cred, mai curînd, că ne place să rîdem si noi de ce se poate rîde. Ca si cum asta ar schimba