Uneori, semiîntunericul compartimentului de tren capătă misterul unui confesional. După şuieratul melancolic al locomotivei, după scrâşnetul plecării din gara luminată feeric, după ce-ţi trec prin faţă, tot mai iute, peisaje halucinante, explorezi realitatea în care urmează să-ţi petreci noaptea cu intuiţia exersată a unui orb.

La început, vezi numai siluetele fiinţelor care te însoţesc, pentru o bucată de vreme, în voiajul în care porneşti cu febrilitatea (din totdeauna!) a cuceririi necunoscutului. Mai târziu, felinarele unei gări, stâlpii de pe marginea şoselei, licărirea îndepărtată a oraşelor îţi dezvăluie frânturi de chipuri. Încerci să construieşti din ele întregul, să ghiceşti sexul, vârsta şi înfăţişarea vremelnicilor tovarăşi de călătorie, pe care întâmplarea (sau poate destinul?) ţi i-a aşezat alături. Câteodată, privind cu nesaţ figura frumoasă şi rezervată a femeii tinere de vizavi, pe care zeii au aşezat o mască tragică, zideşti o piramidă de sentimente şi aştepţi neliniştit un răspuns. Foarte rar, un glas şovăielnic cheamă propriul tău glas, istorisind, în complicitatea întunericului, poveşti despre singurătate şi suferinţă. Lucruri niciodată spuse, experienţe atroce, situaţii obsesive la care viaţa n-a găsit încă soluţii sunt aruncate, prin întunericul uriaş, sub pecetea anonimatului.

Alteori, penumbra unei taverne aşază alături două făpturi care nu se cunosc. În zgomot şi fum, printre chelneri grăbiţi şi clienţi mânaţi de dorinţe pestriţe, se naşte aceeaşi complicitate. Vocile construiesc litanii complicate, ghiceşti în celălalt, cu instinctul minoritar cu care se recunosc între ei evreii, homosexualii şi masonii, apartenenţa la aceeaşi rasă veche, aceea a damnaţilor.

Vorbeşti şi asculţi pentru că între tine şi fiinţa anume cu care împarţi aerul cârciumii sordide sau al compartimentului de tren există o cortină ascunsă: libertatea