O mână de oameni se adună săptămânal într-o sală de gimnastică din Capitală doar pentru a râde comandat, în scop terapeutic. E locul în care câteva zeci de lei pot aduce fericirea, chiar şi aşa, mai mult din vorbe şi cu exersarea artificială a diafragmei.
Nu v-a preocupat niciodată mecanismul râsului? E un domeniu pasionant. Care-i motoraşul ăla secret care declanşează hohote şi care parcă astupă definitiv şanţul stresului, săpat în mijlocul frunţii? În fiecare săptămână, la Atelierul de Terapie prin Râs organizat de Centrul Mandarin, timp de două ore, câţiva oameni sunt înstrăinaţi de grijile lor imediate şi ajutaţi să redescopere un lucru pe care, din fitece motive, l-au ţinut captiv: râsul. Uită de tot!, căci problemele lor, unele contrafăcute, altele autentice, pot fi rezolvate, măcar pentru câteva ore, cu nişte reprize bune de râs şi câteva teorii revoluţionare, orientale. Unele contrafăcute, altele autentice. Dar nu e nimic rău aici, nimeni n-a murit de râs.
E ultima şedinţă a Atelierului din acest an, iar Monica Burcea, o superbă domnişoară cu părul de foc, va fi psihoterapeutul nostru din această seară. Ştie despre ce e vorba domnişoara Burcea, e profesionistă, ne ghiceşte imediat dramele ieftine, provinciale, şi înţelege că ţinem cu dinţii de depresiile astea mici, dar recidivante. Are însă leacul (soluţia?) pregătit: ne întâmpină cu un zâmbet nonşalant şi ne întreabă cu un aer aproape firesc: „Vreţi bobo?, că a venit Moşul!“.
Un preludiu mai timid
În jurul mesei ispititoare, cu prea destule bomboane, cei 12 participanţi sunt într-un freamăt continuu. Vor oamenii „bobo“, încă n-a început terapia, iar ciocolata e dulce, te mai dezleagă la vorbă. Se socializează, mai o glumiţă reţinută, pe jumătate pregătită, mai o bomboană, discuţii amabile, uşoare, ce frig e afară!, vin tocmai de la birou!, la mine e prima dată!, mie, dacă-mi vine, e
