O piata poate fi libera, in sens (neo)conservator, chiar daca exista un singur vanzator si multi cumparatori, sau un singur cumparator si multi vanzatori. De vreme ce nimeni nu obliga pe nimeni sa vanda sau sa cumpere, numarul vanzatorilor sau al cumparatorilor este irelevant. Definitia pietei libere este una seaca, tehnica, neutra: „alocarea de resurse rare prin intermediul exclusiv al preturilor stabilite pe baza cererii si a ofertei". Definitia asta este insa interpretata in doua sensuri distincte, opuse unul altuia. Un prim sens este cel pe care il voi numi (neo)conservator. Potrivit lui, piata este libera daca vanzatorii (oricine ar fi acestia si oricum ar fi organizati) vand de bunavoie cumparatorilor (oricine ar fi acestia si oricum ar fi organizati), care la randul lor cumpara de bunavoie de la vanzatori la un pret agreat de comun acord. Cu alte cuvinte, potrivit sensului (neo)conservator, piata este libera daca nimeni nu intervine in relatia directa si voluntara dintre vanzator si cumparator. Daca vanzatorul vinde de bunavoie si cumparatorul cumpara de bunavoie, avem de-a face cu un schimb liber, specific pietei libere. Cum stim insa daca vanzatorul vinde de bunavoie? Potrivit (neo)conservatorismului, stim asta din simplul fapt ca vanzatorul s-a decis sa vanda la un anumit pret, desi avea la dispozitie varianta de a nu vinde deloc. Din simplul fapt ca vinde si ca o face la un anumit pret, putem afirma ca vanzarea este libera, adica liber consimtita. La fel, din simplul fapt ca un cumparator cumpara si ca o face la un anumit pret, putem afirma ca actul de cumparare este unul liber consimtit. Daca respectivul cumparator nu ar fi vrut sa cumpere, n-ar fi facut-o. Pe scurt, din punct de vedere (neo)conservator, individul are intotdeauna posibilitatea de a alege intre a face si a nu face un anumit lucru. Din moment ce il face, rezulta ca individul respectiv a act