Pînă va ajunge să facă istorie cu Liege, Rednic are de cîştigat o luptă cu el însuşi.
Risca să devină obsesie. Pentru el. Şi glumă din partea celorlalţi. Vorbim despre Mircea Rednic şi Standard Liege. Jucase acolo 5 sezoane. Rămăsese în conştiinţa suporterilor, avea respectul conducerii clubului valon. Cîştigase bani, îşi cumpărase o casă. Familia continuase să locuiască acolo. El însuşi dorea să se întoarcă. Într-o dimensiune ipotetică a istoriei, se zice că România ar fi putut deveni Belgia estului Europei. În dimensiunea reală, România nu are nici o şansă să semene cu Belgia. De aceea, obsesia tratată ca glumă persista. El ameninţa că pleacă, noi îl luam peste picior. “Iar se duce Rednic la Standard? Are ofertă de care nu a auzit decît el de la Standard şi o refuză?”.
După ani în care a antrenat prin ţară şi pe unde a mai apucat, timp încărcat cu reuşite şi eşecuri, cu aplauze şi fluierături, urmate de concedieri cu flori - marca George Copos, desigur - , după bune şi rele, după SMS-uri otrăvite şi vorbe grele, dinspre şi către el, după toate astea şi cîte şi mai cîte, mai drepte ori mai strîmbe, Mircea Rednic a primit într-o bună zi vestea pe care o aştepta. Propunerea la care visa. Nu vrei să o antrenezi pe Standard Liege? Mănînci, calule, ovăz? Dar tu, antrenorule, mănînci fotbal pe gaufre de Liege?
S-a despărţit de Petrolul din motive la fel de clare ca afacerile domnului Fl. Buşcă, alias Walter. S-a dus şi a semnat fără ezitare cu o echipă aflată în criză. Cum altfel decît în criză, de ce ar fi ajuns belgienii de limbă franceză la Rednic dacă s-ar fi simţit bine? 6 înfrîngeri din 12 etape şi un loc 9 în clasament care însemna vecinătatea cu retrogradarea, nu lupta pentru titlu. Se întorcea după 16 ani şi i-au fost suficiente nici 50 de zile la cei 50 de ani ai săi pentru a schimba totul în bine. Rezultatele, stilul de joc, atmosfera în ves
