Mărturiseam - în numărul precedent al revistei - că, fără să bănuiesc ce mă aştepta, în urmă cu mulţi ani, înainte de a începe să scriu sistematic prin gazete, convingerea mea că un front eco-jurnalistic era ceva pe cât de necesar, pe atât de iminent, m-a purtat în repetate rânduri spre capitală.
Faptul era firesc întrucât cele mai aprige voci si condeie de presă, tocmai de acolo îşi trimiteau spre ţară mesajul de revoltă şi speranţă. Ca provincial ce mă aflam, mă lovise şi pe mine solia acestor spirite neliniştite şi, cum la anii aceia, ca la orice tânăr, urechea îmi era ceva mai aproape de inimă, mi-am spus că drama mediului nu îi putea lăsa indiferenţi pe aceşti adevăraţi cerberi de la porţile binelui, pentru care “noblesse oblige” nu părea nici pe departe o vorbă goală.
Era prea evidentă - îmi spuneam - prăpastia în care dispărea de la o zi la alta patrimoniul natural al României, sub presiunea democraticelor toxice ale libertăţii: “sfânta proprietate” – inclusiv cea pe marile ecosisteme vitale -, “profit”, “economie de piaţă”, “liber întreprinzător”, “prosperitate” etc. Şi, cum Casa Scânteii adăpostea importante “organe de presă”, fără să bănuiesc o clipă că nu mă aflam în Casa Presei Libere, m-am pomenit că îi iau la pas nesfârşitele holuri întunecate, în căutarea luminii.
Trebuia doar să îi întâlnesc pe corifeii mass-media şi să le vorbesc pe scurt despre mediu şi ecologie. Cu siguranţă că de la primele mele cuvinte aceştia vor vibra, vor înţelege urgenţa şi se vor pune pe treabă, doar şi ei - ca şi mine -, respirau aer, beau apă, se delectau cu trilul păsărilor, tălăzuirea codrilor şi cu celelalte daruri cu care Cel de Sus pricopsise natura patriei.
Prudent, mi-am precedat însă tentativele de întâlnire prin epistole timbrate ori telefoane. Nu voiam ca eu, un necunoscut, să apar ca musca-n lapte cu ecologia mea dinain
