Imediat după 1989 statul a devenit supraponderal. Obez. Fără grijă pentru banii publici, au fost create instituții. Ministere, agenții, inspectorate, autorități, organisme de reglementare, de supraveghere, de control, etc. S-a născut și noul parlament. Și el supraponderal față de nesemnificativa mare adunare națională, în fața căreia un fost președinte, înainte să fie executat, ținea morțiș să apară.

Au existat tentative de revenire la greutatea normală. Puținele cure de slăbire au fost doar pasagere, pentru că foamea de instituții nu a putut fi potolită și nici controlată. Parlamentul, mutîndu-se în fosta casă a poporului, s-a străduit să umple spațiile uriașe, cele mai mari din lume, care, de altfel, la acea vreme, au fost construite să aducă laolaltă marea adunare națională, sediul central al partidului comuniștilor, consiliul de stat, ministerele, reședința președinției țării, saloanele de primire a numeroaselor delegații străine. Pînă și hotelul destinat oaspeților a fost alăturat celei mai mari case a poporului, între timp transformat într-un luxos hotel.

După 1989, în schimb, foamea de instituții, determinată de obligația de a oferi recompense așa-zișilor eroi ai marii revoluții din decembrie, a condus, chiar de la început, la îngrășarea nesănătoasă a statului. Puzderia de instituții de care vorbeam a fost populată cu acoliți, cu rude, cu copii și amante ale unșilor. Din nou, grija pentru rezerva de bani publici moștenită, ca și față de bugetul excedentar, încă, la acea vreme, a permis îngrășarea peste orice limită a statului.

Parlamentul, cu cele două camere ale sale, a devenit unul dintre cei mai mari consumatori de resurse. A devenit devorator. De bani, de lux, de eleganță mitocănească, pe alocuri kitsch-oasă, de slugi ale demnitarilor, de șoferi fără livrea, dar cu salarii, sporuri, stimulente, diurne, cazări peste tot unde unsul își