Dintre toate marile teme pe care le-a adus schimbarea din 1989, cea mai importantă a fost legată de opţiunea strategică naţională spre anumite valori. Acele valori se obiectivează în câteva documente juridice de importanţă deosebită, care trasează un cadru real de dezvoltare a societăţii româneşti.

Între aceste texte de lege, unele au fost adoptate, iar altele nu au ajuns să fie nici măcar discutate, deoarece, poate, nu a fost timpul lor – sau cel puţin aşa a considerat „clasa”politică.

Astfel, ne lipseşte Codul administrativ şi Codul de procedură administrativă, avem în alte zone fie documente lipsite de claritate, fie incomplete, fie aranjate pentru interesele diferitelor categorii profesionale – spre exemplu, Codul civil este o mare victorie a notarilor.

Totuşi, cel mai important act este Constituţia. Lege fundamentală a unei ţări, ea consacră anumite valori ale naţiunii, precum şi ale statului; trasează câteva direcţii de acţiune în materia drepturilor şi obligaţiilor instituţiilor statului, precum şi pentru cetăţeni şi devine cadrul de referinţă general al întregii administraţii publice, obligată să aducă la îndeplinire voinţa conducătorilor statului, dar în limitele protecţiei societăţii în faţa asaltului omului politic, acest homo homini lupus maximus.

Constituţia României este una dintre cele mai bune din lume în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a obligaţiilor pe care le instituie. Din păcate, luptele politice, interesele anumitor oameni care în anumite momente au avut o poziţie de forţă în stat au realizat o a doua parte de slabă calitate, sub aspectul instituţiilor publice.

În cadrul acestora, pe lângă instituţiile consacrate – Preşedinte, Prim-ministru, Guvern, Parlament, două instituţii ale dreptului au o importanţă majoră, din păcate prea puţin acceptată încă de societate: Curtea Constituţională, care