Finanţarea producţiei, reproducţiei şi investiţiilor economice - aşa cum este relevată de empirica fenomenului în economiile Lumii - necesită pe lângă resurse financiare proprii, şi resurse financiare atrase.
Din considerente de economicitate şi rentabilitate, soluţia unui mix riguros în care resursele proprii de capitaluri sunt completate cu resurse de capital atrase - investiţii străine directe şi credite - constituie singura alternativă care poate configura la un nivel convenabil de eficienţă finanţarea proceselor economice.
Îndeobşte, atragerea resurselor financiare "lipsă" (necesarul de resurse de capital care depăşeşte disponibilul de capitaluri proprii) se realizează prin angajarea de credite contra cost.
Soluţia ieşirii din impasul pe care-l convoacă în eficienţa economică costurile capitalurilor atrase sub formă de credite, respectiv, costul timpului de utilizare şi al rarităţii induse (dobânzile) şi costul riscului de solvabilitate (prima de risc) a convocat regândirea procesului de finanţare într-o manieră conceptual-funcţională care - operaţional - să contracareze sau, măcar, să liseze inconvenientele financiare şi economice specifice acestei metode de finanţare a afacerilor.
Dincolo de orice consideraţie pro sau contra, mecanismul imaginat - finanţarea societară a afacerilor (pe fond, o nouă paradigmă) - a revoluţionat atât regimul de finanţare a afacerilor, cât şi temelia socială a proceselor economice din perspectiva "existenţei împreună".
Evident, date fiind cererea de consistenţă legală emanată de mediul de afaceri astfel constituit şi condiţiile de risc în care se derulează afacerile societare, regulile jocului au trebuit pre-stabilite, instituţionalizate şi perfecţionate (în consens cu acumulările specific, vezi SEC), astfel că, peste tot în lume, au fost înfiinţate autorităţi de reglementare, supraveghere şi cont
